marți, decembrie 30

Second chances...

... sau adevăruri despre mine.

***

Eu sunt o persoană bună. Și cred că toți ceilalți sunt la fel de buni ca mine. Și mai cred că niciun om nu poate face rău altui om în mod intenționat. Adică nu îi faci pe alții să sufere pentru că așa vrei tu.
Eu iert prea mult și prea des. Și acord și a doua și a treia și a două mii cinci sute treizeci și șaptea șansă oamenilor care îmi spun că le pare rău. Sau care îmi cer iertare. Sau care chiar dacă nu spun nimic arată că nu au vrut să mă rănească.
Eu iubesc oamenii. Și cred că sunt niște ființe atât de minunate încât nu merită ca cineva să îi urască și să încerce să uite de ei pe vecie.

***

Azi am învățat că există și oameni răi. Oameni care îi fac pe alții să sufere pentru că așa vor. Pentru că se simt ei bine, pentru că le crește stima de sine.
Am aflat că unii nu merită nici măcar șansa de a mă cunoaște.
Am aflat din păcate și că am o oarecare înclinație spre masochism și că oricât m-aș chinui nu reușesc să urăsc.

sâmbătă, decembrie 27

Christmas presents

Astăzi vreau să scriu despre cadouri. În general. Și despre cadourile de Crăciun. În special.

Toți cei care mă cunosc știu expresia de câine bătut pe care o am de fiecare dată când urmează să primesc un cadou. Mâinile tremurânde. Bătăile acceletare ale inimii. În fine, you get the picture. Ideea e că iubesc cadourile. Împachetate sau nu, mari sau mici, rotunde sau pătrate, cărți, CD-uri, haine, home made stuff, cercei, lanțuri, prăjituri, sticle de vin, jucării și lista cu siguranță poate continua.
Nu contează dacă îmi place sau nu respectivul cadou. Pentru mine expresia „gestul contează” e mai mult decât un clișeu ca „scopul scuză mijloacele”. Să fiu mai exactă: din moment ce omul ăla s-a chinuit și a colindat orașul căutând un lucru despre care el credea că m-ar putea face fericită, ar trebui să dau dovada de o minimă doză de respect și să caut părțile bune ale cadoului (exact ca în bancul ăla stupid în care optimistul atunci când a găsit sub brad o balegă i-a spus prietenului pesimist că a primit de Crăciun un cal, dar că nu știe unde s-a ascuns).
Revenind la cadourile de Crăciun.
În ultimii ani, de când am acceptat cu tristețe că moș Crăciun nu mai există și am încetat să-i scriu scrisori, îi spuneam mamei -mai subtil sau mai direct - ce vreau de Crăciun. Așa că în fiecare an am primit exact cadoul pe care îl așteptam, împreună cu un mic bonus, rezultat al creativității părinților mei și dovadă a cât de bine mă cunosc ei pe mine. Până anul acesta, când în loc de cadoul pe care îl sugerasem mamei am primit bani. Sec. Deși sunt suficient de mulți încât să-mi pot lua obiectul pe care îl așteptam, sunt totuși niște bancnote puse într-o pungă alături de alte articole pe care le alesesem eu dintr-un magazin cu o seara înainte.
Ok, care e problema? Well, problema e că am avut senzația aia tâmpită că părinții mei nu mă cunosc. Chiar dacă îmi citesc blogul, vorbesc cu mine la telefon și stau cu mine din când în când, habar nu au cât de mult urăsc să mi se dea bani în loc de cadou. Nu contează dacă sunt mulți sau puțini, contează doar că sunt. Și din cauza asta niște zile care ar fi trebuit să fie pline de veselie s-au transformat în niște zile pline de dezamăgire. Pentru că prin cadouri îți dai seama cât de mult te cunoaște într-adevăr persoana respectivă.

vineri, decembrie 19

De ce scriu

Vorbeam cu un prieten acum câteva zile despre chestii. Genul de discuții pe care le ai cu o persoană cu care nu ai mai vorbit de mult timp și pentru care brusc reapare o formă sau alta de interes. Despre muzică, mașini, case, motociclete, telefoane și tot felul de lucuri de genul ăsta care te țin 50 minute la telefon.
Așa se face că din vorbă în vorbă am ajuns la blogul meu. Pe care el a mărturisit că îl citește din când în când. Fiind cea mai curioasă persoană din lume, evident că l-am întrebat ce părere are. Au urmat un moment de liniște și un „ăăă.. e cam...” care m-au blocat. A realizat apoi că nu era tocmai genul de răspuns pe care îl așteptam și a simțit nevoia să detalieze. M-a întrebat de ce îmi deschid sufletul pe internet și de ce nu scriu într-un jurnal.
Well.. good question. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum două zile. Din moment ce majoritatea articolelor are (știu că sună ca naiba dar e corect gramatical) un caracter personal, presupun că în loc să ocup spațiul aiurea, aș putea să contribui la tăierea copacilor și să scriu totul într-un jurnal pe care să-l încep cu „Dear Diary”.
Cu siguranță aș fi șters contul de blogger dacă nu mi-aș fi adus aminte de oamenii care mi-au spus că se regăsesc în ceea ce scriu. Sau că au avut și ei aceleași probleme, dar că au reușit să treacă peste. Sau de oamenii care mi-au mărturisit că, deși nu au fost niciodată în respectivele situații, au simțit atât de intens ceea ce scriam eu. Pe de altă parte, m-am gândit cum mă simt eu când citesc povestea unui om cu care mă pot identifica. Nu îmi rezolvă problemele, dar măcar mă face să nu mă mai simt atât de rău, să nu mai cred că sunt cea mai ghinionistă persoană din lume căreia i se pot întâmpla toate prostiile.
Nu e tocmai cel mai coerent articol pe care l-am scris, dar e unul dintre cele mai sincere.
De ce scriu? D-aia.

luni, decembrie 15

De Craciun

Nu a început încă să ningă, dar simt cum se apropie perioada aia pe care o așteptam atât de mult acum câțiva ani. Vacanța pe care înainte o petreceam cu părinții, cu prietenii sau cu prietenul. Săptămânile care voiam să vină de când începeam școala pe 15 septembrie și care erau pentru mine la fel de importante ca mult-mai-lunga vacanță de vară.
Anii trecuți simplul gând că voi primi într-o singură zi mai multe cadouri decât am primit tot anul, că voi putea merge la munte fără să trec prin starea aia nasoală cauzată de faptul că duminica trebuie să mă întorc acasă pentru că luni începe școala, că voi bea vin fiert cu ai mei fără să am mustrări de conștiință îmi dadea fiori pe șira spinării și mă făcea să număr zilele până la venirea Crăciunului.
Anul ăsta e fix pe dos. Nu vreau să vină vacanța, nu vreau să vină Crăciunul, nu vreau să vină nenorocita aia de seară de 31 decembrie pe care toți și-au planificat-o cu luni înainte. Pentru că sunt singură și nu-mi găsesc locul nicăieri. Pentru că orice ocazie cu care lumea se strânge pentru a sărbători ceva este de fapt un prilej pentru a-mi demonstra cât de singură sunt de fapt.
***
2008 a fost cu singuranță cel mai de rahat an de până acum. Sau poate am avut cea mai intensă stare de luciditate și mi-am dat seama că pe lângă roz, mai există și culori ca negru sau gri. Am învățat prea multe despre oameni și m-au dezamăgit prea mulți.
De câteva zile am o acută stare de tristețe pe care încerc s-o maschez prin glume proaste, zâmbete sau hohote false de râs. Am făcut bradul și am ascultat colindele care altă dată mă înveseleau. Nu pricep de ce alți oameni găsesc puterea să fie fericiți în ciudat tuturor problemelor pe care le au, iar mie mi s-au scufundat corăbiile.
***
Beau ceai și stau pe canapea, mă uit la ceas și din când în când la bradul cu luminițe albe. Vreau să adorm și să mă trezesc pe 24 ianuarie, când cei 20 de ani îi voi sărbători într-un amfiteatru în Panduri, rezolvând spețele la examenul de drept penal.

marți, decembrie 2

FCRP vs. FAA

Ăsta e un alt post ce s-a născut din frustrare. Însă nu din frustrarea cauzată de vreo decepție în dragoste sau incapacitatea mea de a face diverse lucruri.
***
Sunt studentă la două facultăți ce fac parte din centre universitare diferite. Una dintre ele este Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Adminstrative, cealalta - Facultatea de Adminstrație și Afaceri, la specializarea Administrație Publică, din cadrul Universității din București, facultate desprinsă acum câțiva ani din „prestigioasa” Facultate de Drept.
Deși am încercat să accept stilul diferit de predare al profesorilor, nivelul colegilor și valorile pe care aceștia pun preț, rigurozitatea și modalitățile de evaluare și să tratez cu aceeași seriozitate ambele facultăți, după primul semestru a devenit evident faptul că odată ce îți impui un standard mai ridicat, tot ceea ce trebuie să faci la un nivel mai scăzut decât cel impus de standardul respectiv ți se pare o jignire la adresa propriei ființe. Spre exemplu, la FCRP am învățat ce înseamnă să faci cu adevărat un referat. Am învățat care sunt normele academice de redactare, că - spre surprinderea unora - termenul de plagiat nu este invocat numai atunci când avem de-a face cu Eurovision-ul, că orice citat trebuie să aibă ghilimele și o notă de subsol unde trebuie precizată sursa (autor, lucrare, editură, loc de publicare și pagină!!) de unde a fost preluat și lista poate continua. La FAA se merge în continuare pe modelul de referat învățat în liceu, mai precis deja-celebrul copy-paste de pe net. La FCRP am învățat că e bine să-ți exprimi punctul de vedere. La FAA ești luat peste picior daca începi o frază cu „eu consider/cred că”.
De aceea, în semestrul I din anul II am decis să merg doar la seminariile cu prezență obligatorie la FAA.
***
Cursul de drept penal este predat de un om cu totul special. Se numește Dumitru Rădescu și crede că este spiritual. Este un avocat care a vrut să candideze la Primăria Municipiului București. Din păcate sau nu, i-a fost respinsă candidatura. Este singurul profesor care pretinde prezență la curs și la seminar și de aceea nu poți acumula decât maximum 3 absențe (la curs + seminar) dacă vrei să dai examenul în sesiunea din iarna. Consideră că studentul la administrație publică trebuie să vină îmbrăcat în costum la cursuri și că adoptarea unei ținute comode în bancă sau simpla prezență a unei sticle de apă pe masă sunt jigniri aduse statutului dumnealui de profesor. Invocă adoptarea unui limbaj academic de către studenți, însă nu se dă în lături (cu accentul pe ă) de la folosirea apelativelor precum „nulități”, „incapabili”„dezmățați”, „fără simț estetic” și alte asemenea la adresa acestora.

Cursul de semiotică este predat de un profesor în adevăratul sens al cuvântului. Ironic, se numește tot Dumitru. Dumitru Borțun însă. A fost președintele ARRP (Asociația Română a Profesionișrilor în Relații Publice) și este foarte des invitat în diverse emisiuni televizate. A fost șeful compartimentului Analiză în staff-ul campaniei electorale a lui Mugur Isărescu. Nu îl interesează prezența la curs, iar la seminar prezența fizică nu este notată, ci doar intervențiile. Nu dictează cursul, ci îl prezintă și explică aspectele esențiale. Își permită să își aprindă țigara în drum spre ieșire când încă este în amfiteatru și nu s-a jenat când, într-un exemplu, a folosit „muie steaua”. Nu are nimic de comentat dacă ții pe masă paharul cu cafea cumpărat de la automatul de peste drum și ne așteaptă să terminăm țigara fumată în pauză. Este aproape de studenți și are un limbaj și un stil de predare care te hipnotizează astfel încât nu îți dai seama când trec cele două ore de curs.

Revenind la frustrare. Cum Doamne iartă-mă (că tot suntem în post) să pot accepta inepțiile și pretențiile stupide ale unui profesor care se vrea glumeț, care insultă studenții, dar care pretinde respect, când Borțun face din fiecare curs o lecție de viață?

sâmbătă, noiembrie 29

Tricky kicks ass

Nu știu exact de ce nu am fost capabilă până acum să leg într-un mod relativ coerent câteva cuvinte despre cum s-a desfășurat domnul Adrian Thaws pe scena Sălii Palatului pe 26 noiembrie. Probabil pentru că a fost starea aia post-concertistică (cred că tocmai am inventat un cuvânt) ce mă cuprinde după câte un concert care a fost mai mult decât mă așteptam, manifestată printr-o repetare obsesivă a expresiei ”băi, ce tare a fost” și o la fel de obsesivă ascultare a live-urilor de pe youtube (sau a variantelor de studio la iPod în cazul unei deplasări cu mijloacele de transport în comun).





Tricky a rupt. Chiar dacă setlistul nu a fost tocmai strălucit, (mult-prea-cunoscutele-și-așteptatele Car crash sau Hollow au lipsit), pe mine m-a făcut să mă ridic de pe scaun după prima piesă și să migrez mai aproape de scenă, în picioare, unde m-am putut bățâi în voie.

Au fost în schimb piese vechi, ca Black Steel, Overcome, piese de pe ultimul album, precum Joseph, Puppy toy, Veronika sau Past mistake, un bis de vreo 5 melodii și - apogeul concertului - un cover Motörhead: Ace of Spades . De ce apogeu? Nu neapărat pentru că a fost foarte rock și că aproape nimeni nu se aștepta să audă piesa, ci pentru că un nene din staff a făcut semn publicului să urce pe scenă și să sară, să cânte, să facă pogo și -eventual- poze cu Tricky. Așa că înainte să se taie curentul (foarte urât, băieți!) în jurul lui Adrian Thaws se aflau cam o sută de suflețele care își manifestau încântarea.

Timp de aproape două ore am fost extaziată. Vocea a sunat la fel de bine ca pe CD, instrumentiștii au fost bine pregătiți (hail to the drummer), iar prezența scenică a lui Tricky a fost pur și simplu hipnotizantă. A trecut de la o atitudine umilă cu palme împreunate în semn de rugăciune și capul plecat la mișcări lascive din șolduri, de la bâțâitu-i caracteristic la gesturi controlate. A trecut de la suspine la țipete, de la șoapte la vorbe rostite agresiv.

Deși eram aproape convinsă că îmi va părea rău de banii pe care i-am dat pe bilet, singurele regrete pe care le am se leagă de faptul că nu am avut camera foto la mine și că nu am fost la after party, unde lumea s-a distrat cu Tricky și a luat autografe. Poate data viitoare. Oricum, Tricky kicked ass.

duminică, noiembrie 23

Poveste

A fost odată un cavaler fălos de peste Mediterană. Era înalt și negru ca abanosul sau cel puțin pe-aproape. Vorbea fluent zece limbi străine și domnițele de pretutindeni se strângeau la poarta palatului său, așteptând momentul în care cavalerul le va arăta căile către paradis.
Dintre miile de domnițe pe care tânărul le-a vrăjit în timpul șederii sale pe vechiul continent, una singură i-a furat inima. Era blondă, suavă ca o zambilă și ținutul ei de baștină era în dreapta Prutului, aproape de frații ruși.
Și ar fi vrut să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, dacă ceva cumplit nu s-ar fi întâmplat. În timpul vizitelor sale nocturne, cavalerul întâlni o altă domniță, brună și ceva mai scundă, care fu pe loc cucerită de june. Tânărul era în impas, nu știa cu care dintre cele două tinere să conducă regatul african, așa că se gândi să le supună la o încercare. Așa că, dorind să vadă cine îl iubește mai mult, domniței blonde îi dărui un copil, iar apoi o părăsi, iar în inima celei brune sădi sămânța dragostei, însă și cea a îndoielii. De supărare însă, tânăra cu cosițe aurii pierdu copilul și îl blestemă pe cel pe care l-a iubit mai presus de propria ființă.
Cavalerul, debusolat pentru că începea să le iubească pe amândouă, fugi la tatăl său, împăratul, unde a putut să fie singur și să se gândească la ceea ce vrea cu adevărat. Așa horărî tânărul crai să o ia de soață pe domnița brună și să o dea uitării pe cea cu părul de aur.
Dar pentru că poveștile nu au întotdeauna un final fericit sau previzibil, asupra domniței cu părul de aur se abătu o molimă cumplită care o transformă într-o temută vrăjitoare. Cavalerul, deși viteaz, era slab de fire, cedă farmecelor farmazoanei, o părăsi pe domnița brună și o ceru de nevastă pe vrăjitoarea cea rea.

Sfârșit.

vineri, noiembrie 21

Tricky

Mi-am luat bilet la Tricky. Sunt fericită.
Sector C, rândul 13, locul 4.

duminică, noiembrie 16

Eternal sunshine of the spotless mind

Da, articolul are legătură cu filmul.
Nu aș fi vrut să joc cu Jim Carrey și nici să-mi schimb culoarea părului pe cât de des o face Clementine. Deși inteționez să mă vopsesc.
Aș fi vrut doar să existe Lacuna Inc. și niște băieți deștepți care să vină la tine acasă și să-ți șteargă din memorie perioada din viață pe care ai fi vrut s-o uiți sau toate aminitirile legate de o persoană.
Să trimită scrisori și înștiințări tuturor persoanelor care ți-ar fi putut aduce aminte de persoana pe care ai fi vrut s-o ștergi din memoria ta.
Viața și-ar fi reluat cursul normal.
Fără certuri, fără regrete, fără amintiri.
Fără nopți pierdute aiurea sau întrebări care să te sufoce.
Fără să mai suferi ca tâmpitul și să te dai cu capul de pereți gândindu-te la toate planurile pe care le făcusei, la toate chestiile pe care le aveai în minte despre voi doi.

Cred că o să-mi cumpăr un cațel.



Portishead-Mysterons

Rugăminte

De cel puțin 30 minute mă chinui să dau o formă cât de cât coerentă miilor de gânduri care îmi trec prin minte. De obicei nu mi se întâmplă chestia asta. Când vreau să scriu ceva, cuvintele pur și simplu curg. Eu doar apăs pe butoane și nu mă gândesc decât unde trebuie pusă virgula.
În fine. Voiam să spun că am dat cu bățul în baltă rău de tot și că am descoperit că mai nou fac asta în cele mai importante momente.
Mi-am dat seama că sunt impulsivă în stadiu avansat și că nu știu cum să mă vindec. Mă enervează faptul că atunci când mă simt rănită (nu la modul cuțitu-n coaste, ci inima țăndări) încep să vorbesc aiurea și spun niște lucruri pe care nu ar trebui niciodată să le scot pe gurița-mi minunată. Și că fac oameni să se simtă nașpa sau să ia decizii care de cele mai multe ori mă fac să-mi doresc să fi fost mută.
Ok... și ce legătura are tot ce am scris până acum cu titlul? Păi are. Îi rog pe cei care se regăsesc în rândurile scrise mai sus și care au reușit să-și învingă demonii și problemele de-o viață să-mi spună cum au făcut. Am probleme și vreau sfaturi. Ca în revista Bravo, unde Maricica (13) amenință că se sinucide dacă nu învață să sărute până la ziua lui Gigel (19), unde se va juca adevăr sau provocare și unde cu siguranță prietenele ei Mirela și Georgi (14) o vor provoca să-l sărute pe sărbătorit.



INXS - Afterglow

miercuri, noiembrie 12

The truth about life

Nu e o revelație pentru nimeni. Nu e o descoperire pe care am făcut-o eu, ci un lucru știut de mulți.
Viața e o curvă.
Pudibunzii pot închide fereastra sau pot înlocui curvă cu nenorocită, după modelul filmelor americane. Oricum, mesajul rămâne același.
Am sperat să fie un clișeu, o expresie pe care lumea o folosește oricând, numai atunci când crede că este adevărată nu. But guess what? Viața chiar e o curva. Și ți-o trage exact atunci când te aștepți mai puțin. Exact atunci când crezi că nimic nu poate merge rău. Că trăiești cu adevărat ceva frumos și că - în sfărșit - a răsărit soarele și pe strada ta. (Nu-i așa că limba română e o limbă plină de tipare și că dacă vrei poți vorbi numai în clișee?)
Da, iar sunt frustrată. M-am despărțit pe bune de persoana pe care o iubeam. Acum încerc să mă mint și să îmi spun că nu o iubeam, că doar mi se părea pentru că totul mergea perfect. Sunt frustrată pentru că a ales cel mai idiot motiv ca să-și justifice decizia: nu vrea să mă facă să sufăr. Cu alte cuvinte „fato, eu țin la tine, în mod normal nu aș vrea să mă despart de tine tocmai din acest motiv, dar pentru că nu vreau să te fac să sufăr mă văd nevoit să fac acest lucru.” Așa că ne-am despărțit si - spune el - vom rămâne prieteni. Not.
Acestea fiind spuse, I rest my case: life is a bitch.

joi, noiembrie 6

Just another story


Astăzi o ard în clișee. Despre dragoste. Azi vreau să scriu despre dragoste, sperând să pot înțelege ceva ce mă frământă de câteva zile.
Nu înțeleg de ce toți vor să iubească, când toți știu că dacă se va termina îi va durea atât de tare încât își vor dori să nu se fi născut vreodată. Să nu fi știut niciodată cum e să respire sau să simtă ploaia. Să nu fi văzut niciodată lumina sau oamenii și să nu fi simțit niciodată căldura altcuiva. Să nu fi sărutat, să nu fi existat.
Și ce dacă atunci când ești cu el simți că zbori și că nu mai există nimeni altcineva în afară de voi doi în toată lumea? Și ce dacă speri că va fi așa pentru totdeauna? Pentru că atunci când simți că se termină îți fuge pământul de sub picioare și mergi pe stradă cautând o umbră de care să te agăți. Încerci să tragi aer în piept și să-ți astupi plânsul în pumni sau în pernă. Doare. Fizic. Nu poți să dormi sau să mănânci. Rămâi cu privirea pierdută și uiți să cobori din metrou. Vomiți. Plângi. Te simți singur. Nu vrei să ieși din casă. Simți nevoia să te îngropi în perne și pături și să nu mai ieși niciodată de acolo. Ești sleit de puteri. Crezi că nu mai valorezi nimic pentru nimeni. Te simți gol de dinăuntru.
Și cu toate astea unii au tupeul să susțină că orice s-ar întâmpla merită să trăiești sentimentul. Că merită să iubești. Bullshit. Astea sunt povești inventate de oameni care nu știu despre ce vorbesc și care nu au simțit niciodată pe pielea lor cum e să pierzi pe cineva. Sunt vorbe frumoase care să facă omul să creadă în dragoste. Să creadă că merită să te dedici cuiva și să trăiești pentru cineva chiar dacă se va termina într-un mare rahat. Pentru că e frumos să iubești. Yeah right.
Și eu sunt atât de naivă și cred de fiecare dată...

vineri, octombrie 24

Despre minciuni

Continuând lista posturilor despre diverse lucruri mai mult sau mai puțin comune sau importante, astăzi vreau să scriu despre minciuni. (Am învățat de la o personalitate marcantă a facultății noastre că întotdeauna trebuie să precizezi subiectul pe care îl vei aborda înainte de a începe cu aberațiile)

În cei aproape douăzeci de ani de când respir si mă manifest și, mai precis, în ultimii cinsprezece ani pe care mi-i amintesc și în care eram relativ conștientă mi-am dat seamă că există mai multe tipuri de minciuni: minciunelele sau minciunile mici-micuțe, care nu fac rău și care sunt spunse tocmai pentru a-i distra pe cei cărora li te adresezi, minciunile gogonate, pe care e imposibil să nu le detectezi, spuse de mitomanii care cred că fraierii cărora le înșiră baliverne cred fiecare cuvânt, minciunile spuse pentru a înfrumuseța obiectul despre care se discută (adesea întâlnite în descrierile hotelurilor din pliantele turistice și povestirile bărbaților despre femeile și mașinile pe care le posedă) și, în sfârșit, minciunile mari și urâte, care dor.

Dacă primele trei tipuri sunt inofensive și, de cele mai multe ori, amuzante atunci când se cunoaște sau se descoperă adevărul, ultimul tip rănește. Profund. De aceea, există două atitudini complet diferite ale celor care au de-a face cu acest ultim tip de minciună, ambele la fel de justificabile: refuzul categoric de a cunoaște adevărul, în ciuda faptului că sunt conștienți de existența minciunii și resemnarea, acceptarea adevărului, chiar dacă asta implică nopți albe, ochi roșii și vizite mai rare la piață, supermarket, fast-food sau cantină.

Deși aparent negarea este mai ușoară și mai confortabilă din punct de vedere sentimental, prefer să aflu adevărul din spatele minciunii mari și urâte. Chiar dacă mă doare, chiar dacă plâng, țip, îmi julesc pumnii și îmi mușc buza de jos până când sângerează, nu vreau să trăiesc cu iluzia că totul e bine când de fapt nu e. Nu vreau să cred că sunt într-un film siropos de dragoste în care totul se termină cu doi copii, o casă cu o curte mare și cu un cățel care dă din coadă când te vede, când de fapt sunt doar un personaj episodic dintr-un film de duzină.

Am deviat nu pentru că nu mă pot abține să scriu ceva subiectiv, ci pentru că am vrut să scriu despre mine. Pentru că blogul este al meu și despre mine, pentru că dincolo de intrument de comunicare, blogul poate fi o formă de jurnal (as in „diary”).


luni, octombrie 20

Despre visuri

De câteva zile caut subiecte pe care le-aș putea expune în maniera proprie pe blog. Din lipsă de timp, de lene sau pentru că ideile zboară până când calculatorul meu virusat binevoiește să-mi deschidă o fereastră de Internet Explorer, de mai bine de două săptămâni n-am mai scris nimic. Absolut nimic.

Deschid o paranteză: Asta mă face să mă gândesc serios dacă voi putea scrie în revista FCRP pe care niște colegi cu un spirit organizatoric mai bine dezvoltat s-au hotărât să o înființeze. Închid paranteza.

Revenind. Voiam să scriu că m-am îndrăgostit. Că nu mai sunt deprimată și că râd mai mult ca niciodată. Că port tocuri de două săptămâni și că nici nu am genunchii juliți, nici vreun dinte spart. Că îmi ies măselele de minte și nu mai pot căsca gura atunci când vreau să beau cu sticla, dar o pot face la vitrinele ce prezintă colecțiile toamnă-iarnă. Subiecte erau destule, inspirație și timp nu prea.
Ieri am avut o discuție interesantă. Cu el. Despre noi (înșine). Pe lângă întrebările mai mult sau mai puțin stupide („atunci când ne-am întâlnit prima oară te gândeai că o sa ajungem să fim așa?”), m-a întrebat dacă am vreun vis. Nu genul ăla de vis pe care îl ai noaptea și în urma căruia te trezești plângând, transpirat și cu dorința de a te simți în siguranță sau cel care îți lasă un zâmbet tâmp pe față, gândindu-te cum ar fi dacă s-ar întâmpla pe bune. Nu. Visul ăla gen „când o să fiu mare vreau să mă fac astronaut”. Sau „o să mă mărit cu un prinț și o să am doi copii: un băiat și o fată”.
N-am știu ce să-i spun, am răspuns cu un surâs și am schimbat subiectul.

Întotdeauna am evitat formularele de concurs în care trebuia să completez un câmp intitutal - de cele mai multe ori - „Care este cel mai mare vis al tău?”. Pentru că nu știu și pentru că îmi e frică să mă gândesc pe termen lung. Nu îmi este neapărat frică de ideea de a îmbătrâni sau de moarte, ci de viitorul meu ca individ. Ca persoană.
Nu vreau să am niciun vis exprimat oriunde altundeva decât undeva adânc în mintea mea pentru că nu vreau să îmi creez anumite așteptări care o dată cu trecerea timpului să se tranforme în deziluzii.

miercuri, octombrie 1

Despre nimic


Sigur ai încercat să te gândești la nimic când voiai să adormi și nu puteai sau atunci când îți spunea stomatologul – în timp ce te așezai stresat pe scaun și așteptai să îți scoată măseaua – să te lași pe spate și să te relaxezi? Și pentru câteva secunde chiar credeai că poți să-ți golești complet mintea, să nu te mai gândești la cai verzi pe pereți, la mamă, la tată, la ce vei mânca la prânz sau câte restanțe vei avea. Chiar credeai că nimicul ăsta e ceva tangibil, e o chestie la care poți să te gândești.
Ce este nimicul? Nu știu. Nimicul nu este ceva anume. Nu este ceva pe care să pui degetul. Nu este ceva pe care să îl descoperi sau la care să te gândești. Nu e negru. Nu e acru. Nu e zgomot sau notă muzicală. Nu e fluid, nu e tare. Nu e nimic.
E interesant câte se spun despre nimic. Câte discuții despre nimic. Au loc în metrou, în stația de autobuz, în lift, în sala de curs cu un coleg pe care nu îl cunoști, dar pe care nici nu ai vrea să-l cunoști, la coadă la casa de marcat în Carrefour, cu vecina de palier în timp ce aștepți să plătești întreținerea, cu oameni cu care ți se face cunoștință și cărora nu vrei să le spui prea multe despre tine. Discuțiile astea despre nimic sunt toate acele subiecte de umplutură, conversații pe care le porți în timp ce te uiți pe pereți și bați din picior, așteptând să treacă timpul mai repede. Sunt discuțiile despre vreme, despre starea generală a României, despre Uniunea Europeană, despre politica monetară, despre credite, despre euro, despre prețul kilogramului de roșii în piață, discuții de gospodine, de administratori de bloc, de șoferi de autobuz, de oameni plictisiți, de pseudo-intelectuali, de plăpumărese sau oameni care vor să-ți creeze impresia că știu.
Discuțiile despre nimic nu se limitează doar la subiecte lipsite de interes pentru cel puțin unul dintre participanți, ci se extind – și atunci toată situația se agravează – în momentul în care cel care a inițiat conversația (de obicei acesta coincide cu persoana care aparține uneia dintre categoriile enumerate mai sus), mult prea entuziasmat de aparentul interes al interlocutorului său, manifestat printr-un semn aprobator din cap sau un „Da? Nu mai spune..” sporadic, transformă nimicul în ceva. Pentru el, tot ceea ce înainte fusese neinteresant sau plictisitor, un subiect cu care prindea oamenii plictisiți în plasa discuțiilor interminabile, devine brusc ceva plin de însemnătate.


vineri, septembrie 26

Vizitând Polonia


În septembrie nu prea am stat acasă. Drept dovadă și numărul scăzut de posturi și întâlnirile rare cu prietenii din București.

După două săptămâni petrecute în Lituania, departe de laptop, acum sunt în Polonia. În Zakopane, un fel de Sinaia cu fițe de Predeal sau Poiana Brașov. O săptămână jumate m-am plimbat, am vizitat, am cumpărat oi de porțelan și căciuli, am mâncat o brânză care seamănă cu cașcavalul nostru afumat și am băut nenumărate cești de cappuccino în singura cafenea cu șemineu și wireless.
***
Am fost la Auschwitz (sau Oświęcim, cum le place polonezilor să spună), în Cracovia și Wadowice, am mers de zeci de ori în sus și în jos pe strada principală din Zakopane, am petrecut în stil polonez și am avut parte de ploaie. Și când spun asta mă refer la MULTĂ ploaie. În fiecare zi, aproape fără întrerupere, la început suficient de light încât să cred că am șanse să ajung de la hotel în centru fără să mă ud prea tare, însă pe măsură ce mă depărtam de hotel realizam că picăturile sunt mai grele și mai mari și că umbrela nu prea poate face față.
***
Polonezii sunt oameni de treabă. Petrecăreți. Primul lucru pe care ni l-au spus organizatorii proiectului la care particip a fost „Welcome to Poland. We like vodka.”, după care au început să râdă, sperând să mă facă să cred că glumeau. Polonezii se îmbată greu și nu fac urât. Polonezilor le plac cartofii nefierți, chiftelele uriașe și cârnații în ciorbă. Partea nasoală e că se așteaptă să le placă și celorlalți.
(Pentru a nu fi considerată o persoană cu prejudecăți, menționez că mă refer strict la polonezii pa care i-am cunoscut, cu care am interacționat și care au demonstrat din plin cele notate mai sus.)
***
În Polonia toate filmele sunt dublate. Pentru că a fost efectuat un studiu din care a rezultat că polonezilor le e lene să citească subtitrările sau, dacă o fac, nu pot urmări și imaginile. Mă gândeam la un moment dat să le spun celor cu care am avut discuția respectivă că ar fi fost mai simplu să se uite la filme direct în engleză, fără niciun fel de subtitrare. Dar atunci mi-am adus aminte că le-a trebuit cam 5 minute să formuleze în engleză o frază cu 10-15 cuvinte aproximativ corect pronunțate și am renunțat.

miercuri, septembrie 10

Lituania


Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor (sau, in cazul Paulei - lipsa patratelelor in locul literelor s si t) din articolul ce va urma, insa presimt ca daca nu voi posta din deplasare luna septembrie va fi luna cea mai putin bogata in articole din istoria (scurta, ce-i drept) a blogului.

Problema nu ar fi fost numarul scazut al articolelor, ci faptul ca timp de o luna nu am impartasit toate starile pe care le-am avut si toate experientele frumoase pe care le-am trait.
Revenind la mancarea de peste de azi, vreau sa spun ca Lituania e o tara frumoasa. D-aia. Nu e o tara foarte curata, in Vilnius homeless-ii sunt aproape la fel de multi ca in Bucuresti, au probleme cu comunitatea rroma, se impusca, se taie, miroase a pisat si voma pe la colturi, la fel ca si la noi.
Mi-a placut Lituania pentru ca e verde. Pentru ca stie ce are. Pentru ca profita de asta. Pentru ca oamenii sunt amabili si pusi pe distractie. Mi-a placut Vilnius pentru ca mi-am gasit sursa de inspiratie (prietenii stiu de ce). Pentru ca orasul e un fel de Amsterdam, singura diferenta fiind ca in Amsterdam totul e pe fata. Pentru ca are cladiri vechi si bine conservate. Pentru ca are multe cafenele cu preturi nesimtit de mici. Pentru ca nu se ia nimeni de tine pe strada. Pentru ca multe.

marți, august 26

Setting personal boundaries


În ultimul timp mă întreb tot mai des dacă ar trebui să existe limite atunci când îţi place ceva. O melodie, o persoană, un fel de mâncare, o culoare, o bluză, o pieptănătură anume, o fotografie, o pernă, o jucărie de când erai mic, o privire. Dacă ar trebui să te autolimitezi atunci când te implici în ceva, atunci când tolerezi ceva cuiva.
De multe ori mi-am impus limite uneori cam stricte şi acum am sentimentul ciudat că nu ar fi trebuit s-o fac. I should have just gone with the flow. Însă la momentul respectiv totul părea atât de logic şi natural. Simţeam că dacă aş fi continuat aş fi trecut pragul acela atât de sensibil dintre plăcere şi durere.
Sunt plină de sentimente contradictorii. Pe de o parte, consider că am procedat corect de fiecare dată când mi-am impus anumite lucruri dincolo de care să nu pot trece, iar pe de altă parte, mă gândesc că ar fi fost totuşi mai bine dacă aş fi continuat să accept sau să tolerez comportamente, cuvinte, atitudini. Mă simt ca şi cum aş sta în faţa unei persoane aflate în comă profundă, ţinută în viaţă numai de aparate şi a cărei soartă ar trebui s-o decid eu. Logica îţi spune să aprobi sistarea respiraţiei artificiale, dar undeva în adâncul sufletului ai vrea să aștepți o minune.
Ceva de genul e și cu limitele astea. E stupid ce se întâmplă atunci când logica și emoțiile se ciocnesc. Ce scântei, ce regrete, ce pasiuni stinse. Pe măsură ce scriu văd că deviez din ce în ce mai mult de la subiect. Acum sunt cu mintea atât de departe încât nici măcar nu mai știu de la ce a pornit articolul. Ce anume a declanșat în mine dorința de a scrie chestia asta.
Probabil a fost ideea era că sunt foarte ciudată în ultimul timp. Iert atunci când ar trebui să spun bye-bye și spune bye-bye atunci când ar trebui să iert și să trec peste. De fapt, asta a fost și problema care a declanșat și post-ul anterior. I'm not good at people anymore. Și asta cred că impune montarea a unui gard de sârmă ghimpată suplimentar în jurul sufletului.

luni, august 25

Despre oameni


Frustrările revin.
Și de data asta nu din cauza cuiva, ci din cauza mea.
Pentru că nu mai știu să citesc oamenii.
Pentru că nu mă mai prind dintr-o privire.
Pentru că încă mai cred.
Pentru că, din păcate, mai sper.
Pentru că nu m-am învățat minte.
Pentru că îmi place lumea.
Pentru că ma atașez prea ușor.
Pentru că mă împrietenesc prea repede.
Pentru că nu vreau să renunț.
Pentru că am așteptări prea mari.
Pentru că sunt la fel și nu mă pot schimba.





sâmbătă, august 23

Stufstock 2008


Cu întârziere, dar mă exprim. A fost Stufstock 6, presimt că ultima, însă cu siguranță cea mai faină ediție. Public restrâns (exact așa cum îmi place mie), muzică bună, oameni frumoși cum rar mai găsești vara în Vama Veche, tequila, baie la răsărit, party-uri, râs și voie bună.
Ca voluntar am avut clar o poziție privilegiată - și aici nu mă refer la faptul că nu am plătit bilet și am stat în backstage, ci la faptul că am interacționat mai mult decât publicul cu membrii majorității formațiilor participante. De aceea, perspectiva mea poate fi ușor diferită față de cea a publicului, poate ce unora nu le-a convenit pe mine m-a încântat și poate ce pe unii i-a deranjat pe mine m-a facut să mă simt bine.
Spre deosebire de ultimii doi ani, când i-am avut în grijă pe cei de la Luna Amară, anul acesta am făcut pe bona celor de la Apocalyptica. Le-am aranjat dressing-room-ul, le-am dat de mâncare, i-am condus la conferința de presă, la sesiunea de autografe, le-am comandat sandvișuri, le-am cărat apă, Red Bull și bere fără alcool în camera, am făcut și pe hamalul și am pus umărul la transportat faimoasele violoncele. Am fost un fel de mămică pentru cele câteva ore pe care le-au petrecut în Vama Veche. Poate „momentul Apocalyptica” (detaliile le țin pentru mine) este explicația pentru euforia din zilele de festival, pentru lumina roz prin care am privit toate evenimentele, pentru zâmbetul tâmp de pe fața obosită și energia debordantă care s-a menținut până după terminarea Stufstockului.
A fost frumos, însă nu și profitabil pentru organizatori care - cred eu - au rămas într-o mare gaură cu banii datorită numărului foarte mic de bilete vândute. Păcat, aș spune, pentru că trupele, deși multe necunoscute publicului larg, au fost (cel puțin din punctul meu de vedere) mai antrenante și mai valoroase decât „clasicii” de la ultimele ediții ale festivalului. Am (re)descoperit Konqistador, Kora Jazz Trio, Jean-Luc Ponty (nu aruncați cu roșii, nu auzisem în viața mea de el), Nguyen Le, Persona și Kultur Shock.
Mi-a plăcut multe. Festivalul. Paavo și Mikko (Apocayptica) care m-au pupat și m-au ținut în brațe pentru că așa aveau ei chef. Nopțile de la Șoni. Cserey Csaba cu care am vorbit despre organizarea de evenimente. Gino (Kultur Shock) care m-a alergat prin Vama Veche. Mircea Toma care instiga tot timpul la distracție. Restul organizatorilor care noaptea petreceau și a doua zi munceau (cu ochii umflați). Dylan (Konqistador) cu care am făcut baie noaptea dezbracați. Petrecerea din Shire. Mi-au plăcut atâtea încât aș fi vrut să fiu pe viață voluntar Stufstock.

vineri, august 8

Plictiseală


Uneori mă gândesc de ce nu se inventează un medicament împotriva plictiselii. Un fel de vaccin. Ceva care să te scape de plictiseală pentru tot restul vieții.

Să faci o injecție sau să iei o pastilă și să nu te mai uiți niciodata pe pereți, numărând orele sau oile și gândindu-te la ce ai putea face pentru a ieși din starea de rahat în care zaci de câteva zile.

Să nu mai încerci să-ți găsești ceva de făcut.

Să nu te apuci să citești o carte din care nu înțelegi nimic, pentru că de fapt tu de gândești dacă după ce vei termina cartea vei avea aceeași stare de plictiseală ca și atunci când ai început-o.

Să nu mai fii maniacul care șterge de 2 ori aceeași farfurie sau același geam, care aranjează creioanele de pe birou la linie și care are grijă ca distanța dintre marginea patului și pernă să fie aceeași în stânga și în dreapta.

Să nu mai forțezi limita conexiunii la internet, downloadând zeci de filme pe care apoi să le urmărești unul după altul sperând că în final vei adormi și dimineața te vei trezi mai puțin plictisit.

Să nu mai scrii porcării pe blog și să redevii un om normal, cu viață socială.

miercuri, august 6

Happy happy joy joy

Azi mă bucur pentru că am cunoscut niște oameni simpatici. Pentru că am revăzut colegi pe care nu îi mai întâlnisem de când s-a terminat sesiunea. Pentru că în septembrie plec în Polonia. Pentru că am descoperit că telepatia nu e o invenție a celor ce cred că au puteri supranaturale, ci ea e la fel de reală precum Casa Poporului.
Mă bucur că sunt în București. Că pot să ies și să mă plimb, că nu mai trebuie să stau izolată în casa de la țară. Mă bucur că ma duc ca voluntar la Stufstock. Mă bucur și mai mult că e deja al patrulea an în care fac asta.
Mă bucur că am trecut peste perioada nasoală în care eram deprimată. Că am deschis dulapul și am văzut câte haine faine am, câte genți de care uitasem complet. Ca va trebui să colind magazinele în căutarea unor balerini și a unor teniși (e mult mai plăcut sentimentul pe care ți-l dă faptul că știi că TREBUIE să te duci la cumpărături căutând ceva anume - chiar dacă vei ajunge acasă cu sacoșe conținând cu totul altceva decât produsele pe care voiai să le cumperi inițial - decât sentimentul pe care îl ai după o tură de cumpărături aiurea, doar pentru că te plictisești. Asta pentru că nu te simți la fel de vinovat că ai dat banii pe niște chestii pe care nu le vei purta decât de 2-3 ori.).
Mă bucur că pot să mă bucur pentru niște chestii mărunte. Pentru că părul în sfărșit s-a aranjat după sesiunile de styling și ciopârțit. Pentru că afară este cald și pot sta pe geam sau pe balcon, cu laptopul în brațe. Pentru că viața este faină de cele mai multe ori și pentru că am învățat să apreciez oamenii și lucrurile din jurul meu.
Azi sunt fericită.

vineri, august 1

Despre bere

Încep cu o paranteză. Ciudat, știu. Am observat că în ultimul timp am tendința de a pune articolelor niște titluri seci, care de cele mai multe ori încep cu „despre”. Întocmai ca un poet latin al cărui nume îl caut fără niciun rezultat în străfundurile memoriei mele. Se pare că orele de latină din liceu nu mi-au folosit foarte mult. Am avut aseară o revelație, în timp ce încercam să-mi amintesc desinențele verbale din franceză, că seamănă extrem de mult cu româna, cu italiana, cu spaniola și că toate se trag din latină. Am fost foarte mândră de mine până mi-am dat seama că de fapt nu făcusem nicio descoperire, ci doar o confirmare a unor adevăruri cunoscute de ceva vreme.
Am încheiat paranteza.
Vorbeam astăzi cu Casandra despre alcool. Despre substanța pe care ea credea că o consumasem și sub influența căreia credea ea că scrisesem articolul de aseară. I-am spus că eu nu consum alcool în general, iar atunci când o fac, stomacul meu nu suportă altceva decât vodcă, vin sau tequila. Nu-mi place berea. Nici ei.
Așa mi-a venit ideea să scriu un post despre bere. Despre frustrarea pe care o simt când mă cheamă prietenii la „o bere”. Despre rușinea care mă cuprinde când simt că vine momentul în care comand o vodka energy sau o șurubelniță, când ei comandă o Silva Brună sau un Tuborg. Pentru că am renunțat să mai comand o apă plată sau un Pepsi Twist. Eram străpunsă de niște priviri ucigătoare cărora nu le-am putut face față. Așa că am reînceput să consum alcool.
Tot Casandra a observat că pe măsură ce am înaintat în vârstă s-au schimbat și invitațiile. Dacă la 10-12 ani chemam prietenii „la o prajitură”, la 13-14 „la un suc”, în liceu „la o cafea”, acum ieșim „la o bere”. „La o băută”. Eu ies în continuare la prajituri, la sucuri, la cafele și la băute, în funcție de oamenii cu care ies și de scopul pe care îl are întâlnirea. Normal că dacă vreau să povestesc cu o prietenă pe care nu am mai văzut-o de un an nu o s-o chem la o băută și că sâmbătă seară nu mi-aș chema colegii la o prăjitură.
Dar mă depărtez de la subiect. Mie nu-mi place berea și nu înțeleg de ce. Poporul român este un mare consumator de bere. Și de mici, dar asta este altă poveste. Familia mea bea bere. Destulă. Prietenii mei beau bere. Multă. Majoritatea cunoștințelor bea bere. Suficientă. Cu toate astea, mie mi se pare îngrozitoare. E ca atunci când toată lumea laudă o delicatesă și ție ți se pare că are gust de șosete.
Îi rog să se afirme pe cei care cunosc vreun tratament împotriva greței pe care o provoacă de gândul de a consuma bere. Mă numesc Alexandra și nu pot bea bere.

joi, iulie 31

Nonsense

Astăzi aberez. Pentru că așa vreau eu.
Pentru că sunt prea serioasă în ultimul timp. Prea stresată. Prea încordată. Pentru că uneori creierul are nevoie de un restart/reset. Pentru că simt nevoia să-mi golesc mintea și să nu mă gândesc la nimic.
Să stau pe o saltea gonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor. Să mă împrietenesc cu delfinii, să adun scoici de pe fundul mării și să ajung în Turcia. Să mănânc baclava, să încalec pe un măgar și să fug în Egipt. Să vând apoi măgarul , să-mi cumpăr o cămilă și să merg prin Sahara. Să găsesc o oază cu un bazar. Să-mi cumpăr o eșarfă și un covor fermecat. Să colind toată Africa. Să fac o scurtă oprire în Senegal. Și în Madagascar. Pentru că așa vreau eu. A, da. Și în Africa de Sud. Să adopt un pui de tigru, pe care să-l iau cu mine pe covorul fermecat. I-aș pune numele Zacuscă și ar fi cel mai bun prieten al meu.
Să umplu un borcan cu nisip din deșert și să-l pun pe masa din sufragerie. Ca amintire. Și să stau pe balcon, să mă uit la soare. Să mă uit apoi brusc în altă parte și să vad picățele colorate. Să cred că ar trebui să beau mai puțina vodka energy. Să mă duc apoi în pat, să citesc o carte și să adorm. Să visez că stau pe o saltea glonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor, să-mi fac alți prieteni delfini și să le spun că nu mai vreau să ajung în Turcia, ci vreau să zbor. Atunci ei să-și desfacă aripile și să mă ducă pe Lună. Să simt că mă sufoc și să mă arunc în cap.
Să aterizez într-un cocotier. Să mă salveze un elicopter și să mă ducă în New York. Să rătăcesc pe străzi, prin parcuri. Să nu vreau sa dorm de frică să nu mă trezesc din somn. Să descopăr că de fapt sunt în sectorul 4, la etajul 1, în patul de fier forjat.
Gata.

miercuri, iulie 30

Despre viaţă - partea a doua

Astăzi reiau povestea începută acum câteva zile. Mă simt suficient de creativă încăt să continui descrierea experienţei din Vama Veche şi suficient de neinspirată încăt să scriu despre cu totul altceva. Vineri, 27 iunie, a fost prima zi de lucru. Comenzi puţine, clienţi simpatici, stres minim, câteva greşeli la bonurile trimise la bucătărie (pentru că şi cârciumele din Vama Veche s-au modernizat şi au instalat un sistem computerizat de transmitere a comenzilor la bucătărie). La sfârşitul zilei, când am primit banii câştigaţi din bacşiş am avut un sentiment de împlinire pe care cu greu am putut să-l exprim la telefon mamei mele şi pe care cu şi mai mare greutate aş putea acum să-l descriu în cuvinte.
Weekend-ul, aveam să aflu, era perioada în care Bucureştiul se muta la mare, în Mamaia, Costineşti sau Vama Veche şi, evident, restaurantele, baurile, pensiunile sau casele sătenilor se umpleau până la refuz. Aşa că neavând experenţa necesară sau pregătirea profesională și necunoscând niciun șiretlic prin care aș fi putut face față valului de clienți cu mai multă ușurință, ziua de sâmbătă a fost prima din seria zilelor în care îmi doream să nu mă fi angajat.

***
Mărturisesc că pe măsură ce scriu aceste gânduri sau impresii post-eveniment m-am întrebat nu de puține ori dacă are vreun sens, dacă nu cumva ar trebui să abandonez ideea de a împărtăși ceea ce am trăit și să scriu despre evenimente de cu totul alt soi. Probabil majoritatea mă va considera o inaptă care nu a putut să-și găsească în domeniul PR-ului un serviciu bine plătit și că a ales calea absolvenților de profesionale care vor să-și cumpere un telefon mobil, iar părinții nu sunt suficient de darnici încât să le furnizeze fondurile necesare. Ironia este că am renunțat la câteva oferte pentru că am vrut să învăț să apreciez munca fizică, pentru a învăța să respect oamenii care sunt catalogați instinctiv drept „incapabili” pentru că nu au reușit să obțină decât un post de ospătar.
***
Lunea este zi de curățenie, ceea ce înseamnă că toată lumea își ia liber. Bucătarii stau la o bere, ospătărițele stau la discuții, cățeii stau cu burta la soare, pentru că știu că ar sta degeaba printre mesele goale. Lunea este un fel de sfărșit de săptămână. Când alții o începeau, noi o încheiam și ne pregăteam pentru una nouă.
De marți până joi sau chiar vineri era o atmosferă faină. Luam pauze dese, făceam și câte o baie în mare, era liniștea de dinaintea furtunii din weekend. Programul - deși pe hârtie era de 8 ore - începea la 10:30 și se termina la 22:30. Adică atunci când băgam forțat nota de plată pe gâtul clientului. Pauza în weekend era oficială - între 16:30 și 18 - iar în timpul săptămânii era stabilită de noi pe principiul „hai ține-mi tu locul o juma' de oră să mă duc să fac o baie și după aia pleci și tu”.

***
Niciodată nu m-am priceput la încheieri. M-am plictisit și am încălcat regula nescrisă a bloggingului conform căreia un post trebuie să aibă maximum o jumătate de pagină.
Urmează și partea a treia.

luni, iulie 28

Sighişoara - kitsch cu iz medieval

După dezamăgirile de ordin personal şi nu numai din ultimul timp, am hotărât că este timpul să fac o scurtă escapadă. Cum ultima lună am petrecut-o la mare, iar ideea de excursie la munte îmi este nesuferită încă din gimnaziu (când toate ieşirile cu clasa se finalizau cu o vizită la Peleş sau 3 fotografii de grup în faţa cabanei Gura Diham), am decis că cel mai bine ar fi să plec într-un loc oraş în care m-am simţit bine. Sighişoara, mai ales că era şi perioada Festivalului de Artă Medievală, pe care mi-l aminteam într-o lumină destul de bună de acum doi ani.
Aşa se face că vineri la ora 8:11 mă aflam într-un accelerat, pe locul teoretic rezervat pentru bagaje, întrucât nu am fost destul de rapidă să prind un scaun liber, îndreptându-mă spre Sighişoara. Pe la 13 am coborât în gară - renovată şi mult mai colorată decât îmi aduceam aminte, însă cu aceleaşi feţe plictisite ale pletoşilor cu chitări în spate - unde am întâlnit-o pe gazda în casa căreia trebuia să-mi petrec următoarele nopţi. Am ajuns pe strada 1 Decembrie 1918, la numarul 41, într-o casă suficient de aproape de cetate încât să nu amân schimbarea hainelor ude în cazul în care m-ar prinde ploaia în timp ce aş sta şi m-aş uita hipnotizată la spectacolele cu steaguri şi flăcări pe care mi le aminteam din 2006 şi 2005 şi astfel să nu ajung acasă cu faringoamigdalită cronică bilaterală ca în respectivii ani.
Mi-am lăsat bagajele şi am plecat înspre cetate unde speram să găsesc aceeaşi atmosferă cu care eram obişnuită. Dar şoc, stupoare (trademark Paula), în locul păturilor pe care erau întinse produse realizate de tineri talentaţi am găsit tarabe pe care tronau kitschurile celebre cu Dracula, lăzi frigorifice uriaşe ale unor firme de îngheţată cu mare succes la părinţii veniţi în concediu care îşi îndoapă copii, pietre magice care te vindecă de boli şi te ajută să găseşti iubirea vieţii, frigidere ale sponsorilor care vindeau sticla de apă minerală de 1,5 l cu 5 RON, chioşcuri Vodafone unde făceai poze cu iepe şi cu postere cu domniţe şi cavaleri.
Ceva mai jos, în Piaţa Sigma, nelipsiţii mici şi nu mai puţin faimoasa bere la dozator. Hamsii, hamburgeri, shaorme, porumb fiert, kurtos kolacs, acadele şi alte minuni culinare. Tricouri care lăsau să se vadă consumul excesiv de alcool, sare, zahăr şi grăsimi, sclipici, paiete, lanţuri de bicicletă puse la gât, BMV-uri, boxe, mirosuri sufocante, ţigănie, prost gust. Tarabe cu geci de piele, bijuterii din argint, tombole, indieni ca în Unirii, norod cu gura căscată adunat în jurul lor, gablonţuri, bibelouri, mult praf şi zgomot, mulţi oameni urâţi şi/sau pictaţi pe faţă.
Ceea ce s-a vrut a fi un moment de relaxare, în care să mă bucur de muzica medievală şi de spectacolele de teatru a devenit brusc un coşmar bucureştean. De aceea, consider că tot ce e mult strică, chiar şi bunele intenţii sau publicitatea.

joi, iulie 24

Despre viață - partea întâi

Absența de o lună se datorează încăpățânării mele. Încăpățânării de a-mi demonstra că dacă vreau, pot. Că dacă trebuie și nu cred că pot, în final reușesc.
Așa se face că în noaptea de 23 iunie, în timp ce eram în acceleratul ce mă ducea spre Mangalia, am avut o revelație: de ce nu m-aș angaja la mare? Era o pasiune de când eram mică și vedeam diverse domnisoare pe la terase cum încercau să nu răstoarne cele 3 farfurii de pe brațul stâng și să zâmbească frumos și larg pentru a obține un bacșiș cât mai mare.
Așa că iată-mă ajunsă în Vama Veche, pe 24 iunie, pe la 11 dimineața, hotărâtă să mă angajez ca ospătăriță. Nu foarte măgulitor pentru mulți, și -urma să spună mama - mai ales pentru o studentă la două facultăți. Dar așa cum unii voiau să se facă doctori sau feți-frumoși, așa visam și eu în secret pe la 6-7 ani să mă fac ospătăriță.
Știam deja unde vreau să lucrez, iar pe cel care se ocupă de angajări acolo îl cunoșteam de vreo 2-3 ani. Așsa că faptul că m-aș fi prezentat pe nepusă masă nu ar fi constituit o problemă. (Pe măsură ce scriu observ că fac nenumărate paranteze și că trec de la un subiect la altul cu o ușurință mult prea mare).
Reluăm: Mă prezint la Papa la Șoni, unde îl cunoșteam pe Horațiu, căruia îi spun că vreau să mă angajez. Deși nu foarte entuziasmat la început datorită numărului deja cam mare al angajaților, până la urmă acceptă și mă angajează. Ca ospătăriță. Ceea ce în niciun caz nu însemna că sunt scutită de muncile gospodărești precum măturatul, ștersul geamurilor vitrinei de înghețată și al celor 29 mese colorate, vopsitul și alte minunății care nu ar trebui să constituie nicio problemă pentru o gospodină adevărată.
Așadar, de marți până joi inclusiv am avut grijă să dereticăm ograda, urmând ca de vineri să încep activitatea ca ospătăriță.

- End of part 1 -
- To be continued -

duminică, iunie 15

Je t'aime, moi non plus

Astăzi mi-am adus aminte de una dintre cele mai sexy melodii ale tuturor timpurilor. Dacă originalul reușea să mă ducă cu gândul la un lac pe malul căruia se plimbă un el și o ea, varianta Brian Molko & Asia Argento mă face să mă gândesc la ceva mai mult. Melodia e sexy și , în același timp, tristă. Rau. El o iubește, ea îl trimite la plimbare, după care se întorce roata. Ea îl iubește și degeaba, pentru că lui îi trecuse deja.
Just like in real life.




Placebo - Je T'aime, Moi Non Plus

marți, iunie 10

?

Ți s-a întâmplat vreodată să nu înțelegi ce vor alții de la tine, să nu pricepi ce urmăresc, oricât de mult te-ai chinui? Sau mai mult, să nu știi ce anume din mărturisirile contradictorii ale unei persoane să crezi?
Ți s-a întâmplat ca oricât de mult te-ai concentra să nu te gândești la acel unic lucru care știi că te dă peste cap și te face să uiți de tine și de lumea care te înconjoară să cazi pradă amintirilor și să te lași purtat de ele ore în șir și doar telefonul care sună insistent să te scoată din starea de reverie în care zaci?
Ți s-a întâmplat să asculți o melodie de mii de ori și să nu te plictisești de ea pentru că îți dă senzația că acel cineva de care îți este dor se află mai aproape de tine? Sau să te regăsești perfect în pasaje ale unei cărți sau versuri pe care le-ai citit cândva și să te întrebi cum de autorul trăiește și în ziua de azi când tu simți că se prăbușesc pereții în jurul tău?
Ți s-a întâmplat să nu poți să respiri, să simți că te sufoci pentru că prea multe gânduri îți apasă mintea și inima e deodată prea grea sau să te întrebi de ce cartea asupra căreia stai aplecat este udă și să observi că de ceva timp îți curg îți curg în mod inexplicabil lacrimi pe obraz?
Și mie...






Noir Desir - Des armes


Se pare că numărul posturilor melodramatice a început să crească simțitor în ultima săptămână. Aș vrea să spun că e ceva trecător...

duminică, iunie 8

Procrastination

Până acum câteva zile nu reușeam să înțeleg de ce în sesiune crește considerabil numărul posturilor pe bloguri, de ce în ultimele două săptămâni forumurile sunt mai active sau de ce crește numărul orelor petrecute online.
Credeam că eu sunt una dintre puținele persoane cărora le place să amâne învățatul sau începerea unui proiect. Credeam că numai eu găsesc întotdeauna ceva mai important de făcut, că exact în momentul în care mă așez pe canapea cu cartea în brațe și paharul cu ness lângă mine văd niște haine pe fotoliu care îmi distrag atenția și nu mă lasă să mă concentrez. Atunci mă ridic, le adun, le împăturesc frumos și, când în sfărșit vreau să le pun în dulap, descopăr că sunt câteva tricouri așezate pe raftul cu bluze cu mânecă lungă, că niște maiouri au migrat peste pantaloni, că în șifonierul meu este un haos și că trebuie să fac neapărat ordine. Și așa amân cu cel puțin 30-40 minute momentul în care să mă apuc de învățat.
Mă duc apoi la bucătărie să-mi fac niște ness și mă împiedic de tenișii aruncați pe hol. Aloc alte 20 minute aranjării pantofilor în debara și organizarea conservelor și borcanelor pe culori. În bucătărie găsesc vasele nespălate și - evident - mă apuc să le lustruiesc până scârțâie de curățenie.
Lista poate continua, însă ideea e aceeași: găsesc întotdeauna altceva de făcut când vine timpul să învăț. Ok, dar care este legătura cu titlul și cu începutul articolului? Ei bine, procrastination înseamnă amânarea treburilor pe care le ai de făcut. Exact cum fac eu când vine vorba de învățat. Exact cum fac trei sferturi dintre studenți, cum probabil faci și tu, cum făcea și mama când era studentă, și colegul de cameră al tatălui meu and the list can go on.

For an individual, procrastination may result in stress, a sense of guilt, the loss of personal productivity, the creation of crisis and the disapproval of others for not fulfilling one's responsibilities or commitments.
Feeling that they lack the ability or focus to successfully complete their work, they tell themselves that they need to unwind and relax, that it’s better to take it easy for the afternoon, for example, and start afresh in the morning.
While academic procrastination is not a special type of procrastination, procrastination is thought to be particularly prevalent in the academic setting, where students are required to meet deadlines for assignments and tests in an environment full of events and activities which compete for the students' time and attention. More specifically, a 1992 study showed that "52% of surveyed students indicated having a moderate to high need for help concerning procrastination".

Deodată nu mai e vorba doar de lenea individului, ci se pare că este o boală a majorității, cu grave consecințe dacă nu se iau măsuri. Problema este că nu am găsit niciun medicament anti-procrastination, niciun ceai sau leac băbesc, așa că singura metodă de vindecare - cred eu - este voința. Sau baricadarea într-o cameră goală, în care să fiți numai tu și cursurile tale. Cum sunt convinsă că aproape nimeni nu are suficientă voință încât să treacă pe lângă mobila plină de praf fără să se ducă să ia Pronto și o cârpă din dulap, nu pot să vă urez decât spor la golit sufrageria. Sau dormitorul.

sâmbătă, iunie 7

It's not love until it hurts

Clișeu sau nu, ăsta e adevărul.
E vorba de un tip pe care l-am cunoscut acum 3 ani la un concert. La Deftones. Eram foarte bronzată și mi se lua pielea de nas. Cred că asta l-a și făcut să se uite insistent la mine și să-mi spună „Bună”. Era un tip simpatic, cu părul lung și creț și purta un tricou verde cu un cangur galben în partea stângă. Sau dreaptă. Nu mai știu. Am stabilit să ne întâlnim la un festival de pe lângă Arad, deși habar n-aveam dacă pot ajunge acolo și nu vorbisem cu el mai mult de 5 minute. Pentru a scurta povestea: da, ne-am întâlnit, da, am stat împreună, da, a fost frumos.
Am fost la mare, a fost la mine, am fost la el, i-am cunoscut pe ai lui, am fost la festivaluri, ai mei l-au plăcut, am făcut Revelionul în Sibiu, am umblat prin majoritatea barurilor din Timișoara și am petrecut 3 ore căutând Expiratul în București.
Am trecut peste multe momente mai mult sau mai puțin plăcute, peste vicii, peste narcisism dus la extrem, peste certuri, peste kilometri și persoane care ne despărțeau. Am iertat în aproape 3 ani cât alții nu au iertat într-o viață și nu simțeam că fac ceva greșit.
De când am intrat la facultate, ne certam din ce în ce mai des. Era ceva nou pentru amândoi, eram stresați, schimbaserăm orașul și trebuia să ne adaptăm. El în Timișoara, eu în București. El muncea, eu nu. Eu luam trenul până acolo, el mă aștepta în gară. Eu dormeam, el pleca la facultate sau la serviciu. Noi ieșeam, el îi cunoștea pe toți, eu pe nimeni. Eu așteptam atenție, el nu era dispus să mi-o acorde. Eu plecam, el venea după mine. Până într-o seară, când eu am ajuns la 2, el la 8. Eu dormisem, el ... avusese grijă ca persoanele de sex feminin în compania cărora se afla să se simtă cât mai bine. M-am urcat în tren și i-am spus să nu mă mai caute. Niciodată.
Am șters numerele de telefon (doamne, ce copilărește sună!) și am încercat să nu mă mai gândesc la el. Îmi imaginam că a trecut deja peste și că probabil este deja cu una dintre studentele de la Arte care l-au fascinat de la început.
Nu m-a căutat până acum câteva zile când primesc un mail în care îmi spunea că a realizat că a greșit, că s-a schimbat, că îi pare rău, că m-a iubit, că îmi mulțumește, că are o prietenă în care mă vede pe mine (pe care, culmea, o cheamă Alex, e brunetă și are ochii verzi) și că speră să nu îl judec greșit. Deși sunt o persoană mai degrabă superficială, nu l-am putut uita în 3 luni și sentimentele pentru el - am descoperit o dată cu citirea mailului că - erau doar amorțite (adică nu gone for good, ci doar idle).
El este confuz, eu nu știu ce să cred.
El are prietenă, eu îl iubesc.
El se uită la film, eu scriu asta pe blog.


Now be quiet and drive...



Deftones-Be Quiet and Drive

marți, iunie 3

Muzica clasică

Între o înghițitură de Pfanner de portocale și o pagină din cursul de sociologie mi-ai dat seama că eu nu am muzică clasică în calculator. Nici pe CDuri. Nici în iPod.

[Deși nu sunt o ascultătoare împătimită a genului, simt nevoia ca din când în când să ascult altceva decât muzica cu care sunt obișnuită, muzica pe care o ascult în metrou, în drum spre casă sau când stau în pat cu laptopul în față.]

Aveam chef să ascult muzică clasică și nu aveam de unde, iar la viteza cu care downloadez cred că aș fi luat simfonia a cincea a lui Beethoven până la sfârșitul săptămânii. Mărturisesc că varianta google nu mi-a venit în minte decât după vreo 2-3 minute în care m-am gândit dacă există vreo șansă ca pe CDurile de la Marius să găsesc niște Bach, Haydn, Mozart sau Debussy.
Și așa am dat peste situl ăsta și am rămas uimită când am văzut câte posturi de radio care au în playlist numai muzică clasică pot exista în Austria sau Franța și câte în România (da, avem și noi unul amărât..).

Oare numărul ridicat al posturilor de radio de acest gen din țări fără iz balcanic se datorează tradiției sau publicului numeros care cere așa ceva? Înclin să cred a doua variantă pentru că am învățat cândva la economie că nu are sens producerea unui bun care nu este necesar publicului. Mai exact, de ce și-ar pierde băieții nopțile să întrețină niște posturi de radio pe care nu le cere nimeni?

Am avut curiozitatea să caut și niște radiouri online cu manele și iată ce am găsit: *. Asta spune multe despre noi ca popor...

duminică, iunie 1

Nu contează cine votează...

...contează cine numără. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns domnul Ciutacu în cadrul unei emisiuni pe Antena 3.

Ok, recunosc. Vreau să optimistă și îmi place să cred că alegerile nu sunt o farsă, un praf pe care îl arunci în ochii unora care cred că pot schimba ceva prin votul lor. Un fel de „lasă-i dom'le să meargă la vot, să creadă că ne pasă lângă sigla cărui partid pun ștampila, că noi oricum știm cine tre' să iasă”.

Eu am fost la vot, chiar dacă asta a însemnat să fac niște săpături pentru a afla unde anume se află secția la care sunt arondată. Nu am fost doar pentru a mă simți cu conștiința împăcată, pentru a îndeplini „îndatorirea civică” de care pomenea Tăriceanu, ci pentru că vreau să cred că oamenii pe care i-am votat pot aduce o schimbare.


PS: În caz că vă întrebați, sunt genul de om care nu aruncă flyerele electorale pe stradă sau, în cel mai bun caz, la primul coș de gunoi. Dacă nu sunt interesată nu le primesc, iar dacă mă interesează le citesc și le păstrez. În exemplar unic. Așa se face că un colț al unui raft din bucătărie este destinat materialelor din perioada (pre)electorală. Cărticica lui Inimăroiu, CDul lui Gușă, consultația la Optinova a lui Piedone, CVul incredibil al lui Gâf-Deac și alte atfel de lucruri pe care le culeg conștiincioasă din cutia poștală sau pe care le adun în geantă de la corturile multicolore.

Azi...

am un sentiment inexplicabil de apăsare.
Nu e din cauza sesiunii. Nu-mi pasă de note, ci doar cu ce rămâne după examen.




Anathema - One last Goodbye


Culoarea părului e din ce în ce mai deschisă, eu mă simt din ce în ce mai departe de oameni, de lucruri. Nu ascult nici My Chemical Romance, nici Tokio Hotel, nu mă tai cu lama și nici nu stau într-un colț al sufrageriei mele roșii plângând și rugându-mă să-mi găsesc sfârșitul. Cred că toți trec printr-o perioadă mai tristă a vieții, nedeterminată de un ceva pe care să poți să-l numești. Ea vine pur și simplu.

Da, blogul poate fi un loc în care să-mi exprim frustrările. Blogul nu trebuie să fie neapărat o modalitate de a comunica cu alții, ci un exercițiu de corență. Un fel de „hai să ne jucăm și să vedem cât de coerent poți să exprimi ce trece prin căpșorul tău într-un moment în care te simți aiurea”. Un exercițiu pe care mulți îl trec cu brio. Alții nu.

sâmbătă, mai 31

Sectorul 4

Eu merg la vot. Pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că îmi place să cred că votul meu contează.
Ca un bun cetățean care s-a mutat de curând într-un oraș necunoscut, care nu are o relație strânsă cu vecinii din blocul în care locuiește și care - evident - nu face excursii prin cartier în căutarea unei școli-posibile-secții-de-votare, am căutat pe google termenii cheie (așa cum m-au învățat la școală) bucurești sector 4 secții de votare ca să știu și eu unde mă duc să pun ștampila. Și surpriză, primul rezultat: http://www.alegeri-locale-2008.ro/. Too god to be true ar spune unii. Totul structurat și frumos, așa cum ar trebui să fie un site de informare publică: informații despre candidații la primării, la consiliile locale, București, Cluj, Timișoara și alte orașe de vază ale României. Informații disponibile cel puțin teoretic.
În sfârșit.. găsesc secțiunea dedicată secțiilor de votare, constat cu stupoare că mă trimite la pagina de început. Închid pagina, mă gândesc că o fi vreo eroare (cum se mai întâmplă de la vista) și o redeschid după 3-5-7-9-11-15-... minute. Același rezultat. Pagina de start.
După multe „inspira, expiră” și mai multe tentative de a le transmite inițiatorilor websiteului urări de început de drum (civilizate la început, cu strămoși mai pe la urmă) decid să-mi exprim frustrările în altă parte: pe blog.
Cred că băieții ăia ori nu sunt foarte pricepuți la programare și au uitat să facă niște legături în limbajul complicat cu multe / și <>, fie au vrut să enerveze oamenii debusolați ca mine și să-i facă să renunțe la dreptul la vot. Sau sufăr eu de paranoia de la atâtea nessuri cu pepsi, redbull-uri și de la cât fum de țigară am inhalat și mi se pare că toată lumea e împotriva mea.

luni, mai 26

Bucharest forever

Bucureștiul este un oraș de rahat dacă nu știi cum să-l privești. Uneori oamenii încruntați, praful și zgomotul te fac să treci cu vederea sau să uiți de părțile frumoase.
De curând am renunțat să ascult muzică supărată în căști când merg pe stradă sau în metrou și pot spune că acum privesc orașul cu alți ochi. Iarba e mai verde, cerul mai albastru, oamenii enervați devin deodata simpatici. Secretul? Beirut.




Beirut - Postcards from Italy





Beirut - Nantes






Beirut-In the Mausoleum


Știu de ceva vreme de formația asta, dar nu m-am gândit până acum că poate schimba așa mult unghiul din care privești lucrurile.

duminică, mai 25

Anathema unplugged

Pe 24 mai a fost un eveniment cel puțin ciudat pentru România: un concert acustic al unei trupe nu tocmai populare - Anathema - sold out cu două luni înainte.
Trebuie să recunosc faptul că la intrare am avut o ușoară strângere de inimă când am văzut publicul care aștepta civilizat la coadă: copile gotice de 14-15 ani cu corsete de piele și bocanci cu talpa de metal, care s-ar fi potrivit mult mai bine la un concert Cradle of Filth, băieți lucrați la sală cu maiouri bleu cu logoul Nike, nostalgici ai albumelor de la începutul anilor 90, oameni în vizibilă stare de ebrietate și lista poate continua.
Locul în care s-a desfășurat concertul (mult-iubita Preoteasa) mi s-a părut puțin nepotrivit pentru atmosfera pe care acesta trebuia s-o inducă, fapt ce mi-a fost confirmat cu mult după finalul concertului de Danny Cavanagh, profund dezamăgit atât de publicul care nu a putut să înțeleagă că asistau la un concert acustic, cu un playlist specific, că oamenii de pe scenă se implică în melodiile pe care le interprezeată prea mult pentru a nu fi scoși din sărite de fluierăturile de încurajare ale românașilor noștri, cât și de sala în care s-a desfășurat concertul. A fost atât de dezamăgit încât nu numai că nu a venit alături de fratele lui Vincent și de Dave Wesling (violoncel) la sesiunea de autografe promisă publicului român, dar a și părăsit clădirea și a plecat singur la o plimbare. Am fost surprinsă ca atunci când am ieșit să aștept taxi-ul să-l vad pe Danny venind agale , vizibil nervos, înconjurat de câțiva indivizi care îl asaltau cu întrebări de tot felul.
Revenind însă la concert, acesta m-a mișcat atât de mult, încât uneori mi-a fost imposibil să aplaud. Mărturisesc că am fost atât de impresionată de vocea lui Vincent și de sunetul pianului încât de multe ori rămâneam paralizată. Playlistul a inclus cele mai cunoscute melodii care puteau fi interpretate în varianta acustică (spre dezamăgirea unora care cereau cu îndârjire Sleepless): Fragile dreams, Pressure, Leave no trace, Angelica (publicul a explodat la auzirea primelor acorduri), Forgotten hopes. Au urmat apoi câteva cuvinte pe care Danny le-a adresat publicului, prin care cerea liniște, întrucât urmau „five of our deepest and most atmospheric songs”: Shroud of false, Lost control, Destiny. Nu am înțeles dacă și Inner silence și One last goodbye făceau parte din seria celor 5, pentru că după Destiny toți cei din sală au ignorat rugămintea inițială a lui Danny și au aplaudat furtunos. Au continuat cu Hope, Temporary peace, Are you there, coverurile Big Love și Eleonor Rigby. Concertul s-a terminat cu o melodie de pe albumul ce urmează a fi lansat, Angels walk among us, și cu cel puțin zece minute de aplauze.
A fost unul dintre cele mai bune și emoționante concerte la care am asistat și asta numai datorită implicării celor de pe scenă.

miercuri, mai 21

Reclame

Căutând un clip pe mirificul youtube am gasit din întâmplare cea mai draguță reclamă pe care am văzut-o vreodată. Veche ce-i drept (din februarie 2007), dar absolut adorabilă. Normal, doar e elaborată de McCann Erikson New York.
În București nu am TV. Nu pentru că îmi fac griji pentru sănătatea ochilor sau pentru că nu mi-aș permite, ci pentru că nu îmi trebuie. Nu am nevoie. Pentru știri am internetul, pentru filme dvd-urile si pentru muzica iPod-ul.
Dar când ajung în Ploiești la ai mei, mari fani ai televizorului, îmi place să mă uit la reclame. Nu la reclamele bune pe care le văd pe iqads, ci la reclamele proaste, gen Adria sau berea la PET. Și atunci mă întreb ce tâmpit a venit cu ideea și ce tâmpit a acceptat să o producă. Da, trăim într-o societate capitalistă unde banul face legea (și da, e un clișeu), însă dacă firmele de publicitate ar refuza să facă reclame cretine cu nași, spălătorese și vecine care stau cu picioarele în lighean și cu castraveți la ochi poate am evolua la capitolul advertising. Poate am evolua și ca societate.
Nu neg faptul că exista reclame bune în România, însă exista și reclame care îți/îmi jignesc inteligența, dar care mă fac pe de altă parte să mă gândesc la faptul că se adresează unui public anume, că au fost realizate în urma unui research riguros. Pentru că îmi vine greu să cred că firmele ar plăti reclama doar de dragul de a arunca niște bani aiurea. Și acum intervine o altă problemă: din moment ce reclamele respective rezistă pe posturile TV (care - fie vorba între noi - percep sume uriașe pentru difuzarea lor) înseamnă că vânzările la produsele promovate cresc tocmai în urma vizionării unui clip publicitar. Ceea ce mă duce cu gândul la nivelul de inteligență al omului comun. Al românului pentru care micii și berea sunt alimente de bază. Asta vrea poporul, asta îi oferim. De ce am crea reclame deștepte, complexe pentru niște oameni care sunt mulțumiți și pentru care funcționează un clip în care cerneala penetrează creta sau în care un castor salută tinerii pierduți printre buruieni?

Și acum, clipul Mastercard:

luni, mai 19

Schimbare de registru

Știu că am promis și poze de la concert și ale autografelor de pe posterul care zace pe masa din sufragerie, însă am descoperit că nici măcar o poză nu a ieșit clară, în poza cu Ribeiro am ochii închiși, iar posterul este prea mare și - cum stau singură - nu are cine să-l țină drept să-l „prind pe tot în poză”.

În filmuleț: Moonspell - Awake - live in Bucharest, 2008

Ok, dar ce legătură are titlul cu cele spuse mai sus? Ei bine, astăzi între 2 pagini citite pentru cursul de Imagologie și o gură de Pepsi am avut o revelație. Nu am scris nimic constructiv/elocvent pe blog. Până acum a fost doar o înșiruire de frustrări, de înjurături spuse frumos, obsesii, activități de-ale mele total neinteresante, gânduri care îmi trec prin cap la un moment dar și care mai mult ca sigur nu se regăsesc și prin mințile altora. Mie îmi place să scriu, probabil asta e problema. Și atunci când încep să scriu nu ma mai poate opri nimeni. Cuvintele curg, gândurile zboară, Alex bate câmpii.

Drept urmare, am decis ca în viitor să postez analize sau descrieri ale unor evenimente care nu sunt/au fost izolate, lucruri de interes general așa cum le văd eu.

duminică, mai 18

Still all fascinated...

Moonspell - 17 mai - Amfiteatrul Mihai Eminescu. Un moment pe care eu îl așteptam de cel puțin 5 ani. Concertul propriu-zis nu a fost nici pe departe așa cum mă așteptam, ci de zeci de ori mai bun. Nu au pus accentul pe piesele noi, nici măcar pe piesele de pe albumul pe care urmează să-l lansezi pe 19, ci pe piesele care i-au facut cunoscuți.


<- Pedro Paixão (guitar & keyboard) and myself


Ceea ce scriu nu se vrea a fi o recenzie.



Am fost plăcut surprinsă când au cântat Awake, melodia mea preferată, și deja mută, paralizată la Alma Mater. Concertul nu mi-a confirmat numai faptul că Moonspell este o formație care sună MULT mai bine live decât înregistrată, dar și faptul că Moonspell fără Fernando Ribeiro nu ar fi nimic. Și asta nu datorită pregătirii slabe a instrumentiștilor, ci a charismei și a jocului scenic ale solistului vocal.



Miguel Gaspar (drums) & myself ->




După câteva ore de somn promit să postez poze de la concert și cu domnul Ribeiro, precum și o poza cu posterul plin de autografe cu dedicație.





marți, mai 13

Azi avem posturi pe bandă rulantă

Astăzi a fost o zi minunată.
M-am trezit la 4 a.m și am aflat că până la urmă voi fi dată în judecată pentru că am modificat o poza a unui copil și am folosit-o în prezentarea campaniei pentru Olimpiadele Comunicării. Great, isn't it?
Am luat micul dejun la ora 7 (!!! pentru oră și !!!!!!!!!!!!! pentru faptul că eu am putut manca când cocoșii vecinilor croncăneau de zor și păsărelele din copacii din fața blocului le făceau concurență).
Am încercat să citesc pentru un test de seminar, dar evident că am adormit.
M-am trezit la 12 și am dat cu banul dacă să mă duc sau nu. M-am spălat pe dinți, m-am schimbat și am plecat.
Am luat 10.
Am aranjat cărțile în bibliotecă, ceaiurile pe raft în bucătărie și fardurile pe etajeră în baie.
Am subliniat în cursul de imagologie toate referirile la Vlad Țepeș.
Am mâncat un Twix și am băut Pfanner de portocale.
Am curățat laptopul și am pus sacourile în șifonier.
Am vorbit la telefon (Anunț oficial că începând de azi nu mai răspund la numere necunoscute).
Am vrut să fac ordine pe birou, însă lenea a fost prea mare, așa că am ajuns în cele din urmă în pat, în fața laptopului, moment în care mi-am adus aminte că am de făcut niște „referate” (for the record: la facultatea de administrație și afaceri de la Universitate „referat” înseamnă articole de pe wikipedia puse cap la cap, fără trimiteri bibliografice, spre deosebire de FCRP, SNSPA, unde sunt necesare cel puțin 3 surse bibliografice și unde pentru orice citat fără ghilimele ești acuzat de fraudă intelectuală).
Și tocmai am realizat că îmi place să postez pe blog.

Much Ado About Nothing

Ceea ce urmează nu este o recenzie vreunei puneri în scena a piesei lui Shakespeare, ci o părere despre finalele Olimpiadele Comunicării (proba comunicare politică).
La 8:45, cu cățel și purcel pășesc pe covorul roșu de la Casa Poporului, și aștept restul echipei. Încerc să intru în sală sa-mi las geanta, dar 2 domnișoare extrem de draguțe și zâmbitoare (unii ar spune prea) ne-au rugat (adică pe mine, mama și tata) să rămânem pe holul frumos, luminos, dar fără scaune până la ora 10, când încep prezentările.
Îmi aduc aminte că minunatul meu coleg Cătălin îmi spusese cu câteva ore înainte că prezentarea noastră fusese „puțin” modificată de către cei de la Olimpiade și că spotul radio nu pornea așa cum îl setaserăm noi sâmbătă dimineață, așa că profitând de timpul rămas până la ora 10 îl caut pe Marius Balaci și îl rog să mă lase să modific setarile unui slide din prezentare.
Probabil că acesta a fost momentul în care toate au început să meargă rău. Răspunsul a fost evident negativ („Nu mai puteți modifica nimic la prezentare.”), Ion a întârziat => nu am avut timp pentru nicio repetiție generală, am aflat că una dintre echipe este compusă din oameni cu masterate în comunicare politică/psihanaliză, m-a luat durerea de cap, amețeala și brusc mi-a venit să vomit (ca înaintea fiecărui eveniment important care implică prezentarea unui text în fața unor oameni mai deștepți decât mine - o scurtă precizare: înainte de proba orală la română la BAC am vomat de 2 ori) și prezentarea noastră a fost evident defazată și extrem de nașpa (și din vina noastră, mărturisesc, însă pe mine personal cei de la Step up Communication - ăia cu masteratele de care ziceam mai devreme - m-au facut praf).
Ce a fost totuși OK luni? Ciutacu, vestitul jurnalist, care arată mai bine în realitate decât în poze și care a avut milă de noi și nu ne-a spus ce penibili și inapți suntem, tata care a facut zeci de poze, Adriana Săftoiu, care a zâmbit cât timp am prezentat (chiar dacă a făcut-o probabil din politețe și pentru încurajare), mama, care m-a dus la cumpărături să mă scoată din starea bleagă în care mă aflam, Anca Alexandrescu și Vlăduț care m-au încurajat și Ștefan Stănciugelu, pentru că a fost fix în fața mea. Și pateurile, era să uit.

luni, mai 12

Thoughts before the finals

Mai sunt 5 ore până mă întâlnescu cu echipa. 6 până încep finalele.
Trebuie să scriu discursul.
Mă bucur că am reușit să mă opresc din plâns. De nervi.
Sper să fie apă caldă să pot face o baie.
Mă bucur că l-am convins pe G. să nu ne dea în judecată și că am putut păstra fotografia lui în prezentarea noastră.
Nu știu ce fustă să-mi iau maine și dacă să mă duc la seminarul de PR.
Sunt curioasă daca voi putea vreodată să urăsc pe cineva.
Nu îmi place când ma înjură oamenii (care contează sau nu).
Am emoții, îmi vine să vomit și mă doare capul.
Îmi e dor de Sabin, cu care nu m-am mai întâlnit din clasa a XII-a (scurta întâlnire din metrou în care doar ne-am salutat nu se pune).
Ce bine că am descoperit nessul cu Pepsi...
Mă mint spunându-mi că nu îmi e somn.
Nu știu ce cum să prezint slide-ul cu bebelușii.
Mă mut în pat. La birou nu sunt productivă.

sâmbătă, mai 10

OC finals, here we come!

Dupa câteva ore de somn binemeritate, vă anunț că astăzi am predat campania pentru Olimpiadele Comunicării.
A fost mai greu decât mă așteptam, am fost mai puțini decât ar fi trebuit, însă mie îmi place să cred că am făcut o campanie bună. Ne-am întâlnit ieri la 16:30 și am plecat înspre casă astăzi dimineață la ora 9:10.
Am conceput printuri, logo-uri, teasere, bugete, calendare, am înregistrat spotul radio , am retușat tacticile și strategia, am făcut prezentarea powerpoint, am ales melodii, am sincronizat muzica cu slide-urile și am băut ness și pepsi aproape la fel de mult ca în sesiune.
M-am enervat, ne-am înjurat, m-am pregatit de plecare de fiecare dată când cel cu care mă certam nu era în stare să-și argumenteze punctul de vedere, am râs, m-am panicat, am intrat în criză de timp, am fost hiperactivă, am vorbit mult și tare și m-am uiat pe geam.
A fost draguț, dar la anu` promit că mă apuc din timp de campanie.

PS: Au mai ramas 7 zile până la Moonspell și una jumate până la prezentările finale...

Cramped

Aproape o săptămână fără să scriu nimic. Am fost ocupată și uneori prea obosită pentru a lega câteva cuvinte într-o fraza coerentă.
Săptămâna asta am simțit cum se strâng pereții în jurul meu, cum toți așteaptă de la mine ceva mai mult decât aș putea să le ofer. Îmi propusesem să fac mai multe decât am reușit să fac, dar lucrurile chiar nu ne ies întotdeauna așa cum vrem.
Am aflat că am mai multe absențe la seminarii decât credeam, că unii oameni chiar nu se pot schimba, că unii chiar nu ar trebui să se schimbe, însă încearcă din răsputeri să fie altfel, că părinții mei sunt alături de mine și că suferă uneori că nu mai sunt clasa a XII-a și nu mai vin să mă ia în fiecare vineri și uneori și sâmbăta de la pregătire la germană (și spun asta cu toate că sunt conștientă că există riscul de a cădea în penibil).
Mi-am adus aminte de oamenii care au ținut la mine, dar pe care nu i-am apreciat așa cum ar fi trebuit și care au găsit alte persoane dispuse să le acorde atenție și lase orgoliul la o parte.
Cred că am baut prea mult ceai de tei și vremea de afară mă influențează mai mult decât ar trebui.
Promit să revin cu ceva mai vesel.

duminică, mai 4

Plouă

În ultimul timp sunt cam nervoasă.
Mă enervează că afară ploua, că este frig, că trebuie să port bocanci și palton și nu pot sa ies afară în tricou și teniși fără să fac faringo-amigdalită. Vreau să fie cald și soare.
Mă enervează aglomerația de la metrou și din trenuri, șoferii care înjură pietonii, îi claxonează și trec cu viteză prin bălți. Propun interzicerea autoturismelor în centru și scurtarea timpului în care ajung metrourile în stație.
Mă enervează oamenii radicali care nu acceptă explicații, care cred că mă cunosc, că mă pot eticheta după căteva zile petrecute cu mine și care nu acordă nimănui a doua șansă. Consider că trebuie să faci și compormisuri la un moment dat. Altfel riști să pierzi momente și oameni frumoși.
Mă enervează cei care cred că au întotdeauna dreptate. Aș vrea ca toți să fie în stare să treacă peste orgolii și să-și accepte greșelile.
Mă enervează faptul că mi s-a reproșat că sunt prea prietenoasă, că am încredere în oameni, că vreau să continui relații pe care unii le-ar abandona. De obicei se întâmplă invers...
Mă enervează că nu mi-am luat camera foto la mare de frică să nu-mi fie furată. Propun să-l clonăm pe Țepeș.
Mă enervează multe, dar promit că beau un ceai de tei și mă calmez.

sâmbătă, mai 3

Nervi de primăvară-vară

A fost și îndelung-așteptata minivacanță de 1 mai, cu ploaie, aglomerație și frig. Și eu, ca și jumatate din tineretul român, la mare.
Speranțele mele de vreme bună și călduroasă s-au naruit în momentul în care am ieșit din bloc la ora 5:37 cu rucsacul în spate și geanta pe umăr. Cele două tricouri, hanoracul și geaca nu mi-au ținut de cald nici măcar în autobuz. Cu gândul la un tren bine încălzit și un loc comfortabil (că doar nu plătesc biletul degeaba) am ieșit din metrou și m-am îndreptat spre casele de bilete ale Gării de Nord, care erau surprinzător de libere.
Speranța că nu va fi lume multă în tren și nici la mare a murit când casiera mi-a spus că nu mai are locuri. „Nu-i nimic, stau la bagaje, ca de obicei”, am luat biletul și m-am îndreptat către linia 14. Cameramani, sacoșe de Europa, saci de dormit, alcool și geamantane. Multe. Eu - pierdută în spațiu.
Trecem peste evenimentele dezagreabile din tren și ajungem la episodul Vama Veche. Cameramani încă nu, sacoșe de Europa doar câteva, mulți saci de dormit și multe corturi, și mai mult alcool și geamantanele bătrânilor care plecau la tratament în Techirghiol sau Mangalia înlocuite de trollerele domnișoarelor care coborau din BMW-uri. Frumos. Seara am plecat în Costinești.
Sâmbătă am venit acasa din cauza ploii și a oamenilor frumoși și deștepți de pe litoralul românesc. Cu personalul, în compania unor doamne care mi-au povestit despre foametea din anii `40 și despre „Dansez pentru tine”. Simpatice.
Singurele lucruri care mi-au plăcut în aceste câteva zile petrecute departe de pătura mea cu steluțe au fost jeleurile Haribo la 7 lei punga de 500 g, rimelul și iluminatorul Estee Lauder pentru care am scutit vreo 40-5o RON (cumparate din magazinele Duty Free) și concertul Luna Amară.
Trist și enervant.

marți, aprilie 29

Pirateria în industria muzicală

Astăzi vorbim despre piraterie. Mai exact, despre pirateria muzicală.

Despre cum poate fi disponibil pe net de 5-6 zile un album încă nelansat pe piață. Mai exact, despre cum poate exista pe net ultimul album Moonspell (că tot am pomenit de obsesia pe care o am de câțiva ani buni pentru formația asta), Night eternal, care urmează să fie lansat oficial pe 18 mai.

Da, l-am downloadat. Și asta nu pentru că nu intenționez să îl cumpăr în origial, ci pentru a mă convinge că nu numai românii piratează, ci și băieții mari de la casele de discuri sau cine știe ce radiouri care ar trebui să promoveze respectivul album. De ce băieții ăștia? Pentru că numele torrentului pe care l-am downloadat avea în componență cuvântul promo, iar bitrate-ul este de 238kbps.

Mărturisesc că prima dată m-am gândit că vreun fan disperat a rupt câteva ore din timpul său prețios, a lipit cu leucoplast botul câinelui și gura părinților pentru a fi sigur că nu se aude vreun scheunat sau vreun „Hai Gicule la masă, că se răcește mâncarea de cartofi!” peste vocea lui Ribeiro și a înregistrat piesele care sunt disponibile de ceva vreme pe situl casei de discuri (și mai nou pe blogul meu :) ), dar care nu pot fi downloadate.

Însă calitatea sunetului nu este specifică unor melodii înregistrate cu un microfon/telefon mobil, ceea ce m-a făcut să-mi pun o singură întrebăre: sunt eu cu atât de mulți ani în urmă în domeniul softurilor/tehnologiei sau băieții de care pomeneam mai sus ar trebui să umble după ei cu un steag negru cu un craniu?

vineri, aprilie 25

Moonspell în Românica noastră

Pentru cei avizați - o veste mare. Nu e nouă ce-i drept, dar eu abia acum mi-am revenit. După ce m-am văzut cu biletul în buzunar și am văzut Bucureștiul marcat pe toate siturile de profil drept unul dintre orașele incluse în turneul de promovare a albumului Night eternal.
Așadar *surle și trâmbițe în fundal* formația portugheză Moonspell va poposi și pe meleagurile noastre pe 17 mai, la trei ani după prima vizită. Deși în 2005 nu am putut să ajung tocmai la Timișoara cea îndepărtată din motive care nu au ținut de responsabilitățile pe care eram dispusă să mi le asum, ci de vârsta fragedă pe care o aveam, iată că în anul de glorie 2008 voi putea să-l văd pe Ribeiro cum se desfășoară.
Cunoscuții știu cum m-am manifestat în momentul aflării măreței vești. Necunoscuții nici măcar nu își pot imagina. Atât de mare mi-a fost bucuria. Pot spune doar că a implicat strigăte, aplauze, sărituri în pat și ciufulit (ne)norocoșii care se aflau prin preajma-mi. Și ce dacă asta a fost acum 3 săptămâni și? Oamenii scriu pe bloguri inclusiv amintiri din copilărie, eu de ce nu aș scrie despre un moment care mi-a marcat anul, buzunarul și care îmi va marca probabil și rezultatele din sesiune?
Despre albumul pe care băieții ăștia îl promovează nu vreau să-mi dau cu părerea. Sunt alții avizați care fac asta. Însă mie atât de mult îmi place încât am hotărât să-l pun pe blog. Enjoy! (Nu este o încălcare a legii dreptului de autor, întrucât respectivul cod html a fost preluat de pe situl casei lor de discuri. Lor li se pare normal să poți asculta banii înainte să-l cumperi. Măcar să știi pe ce dai banii.)

joi, aprilie 24

Înainte de vacanță

Săptămâna aceasta a fost oribila. Și când spun asta nu mă refer la căldura sufocantă, nici la miresmele din autobuz/metrou care vin o dată cu temperaturile ridicate, nici la ploaia care începea ca din senin și care dădea tot traficul bucureștean peste cap.

Mă refer le sentimentul acela pe care îl ai înainte de o vacanță. În fiecare dimineață duceam ample lupte de convingere cu partea din mine care voia să rămână în pat să doarmă. Nu știu cum se face că, deși mi-am propus în fiecare seară să ma trezesc la 6:30/8 pentru a ajunge la seminariile de la 8/9:40, am rămas în pat până la ora 12-13. Sigur, acum aș putea să dau vina pe răceală, pe tuse, pe frigul de afară și nu pe lenea care ma apucă de fiecare dată când se apropie o vacanță.

Am profitat de săptămâna asta pentru a cunoaște oameni și am descoperit că pot trece destul de ușor peste chestiuni care credeam că mă vor bântui cel puțin câteva luni. Se pare că amintiri ale persoanelor la care țineam pot fi usor șterse de câteva zile însorite peste măsură, de o ploaie care te prinde în compania altcuiva, de plimbări prin parc la miezul nopții, de picnicuri pe balcon și alte aspecte pe care fără îndoială că unii le-ar considera cel puțin puerile.

La mulți ani Marius!

sâmbătă, aprilie 19

Egalitate

Ieri cu siguranță a fost ziua surprizelor. Nu cu Andreea Marin, ci cu diverse personaje mai mult sau mai puțin comune.
Momentul care m-a surprins cel mai mult nu a fost nici extragerea clientului de ieri dimineață, nici anumite evenimente din clubul Fabrica, de la concertul Asian Dub Foundation, ci ceea ce s-a întâmplat spre dimineață cu un domn bine, persoană marcantă a epocii contemporane (ha-ha). Dumnealui mi-a explicat că unii au dreptul la mai multe, iar altele au dreptul la mai puțini (deosebirea de gen nu este întâmplătoare). Oricât de liberali în gândire se cred sau vor să pără unii, constat cu stupoare că printre persoane cu un nivel ridicat de inteligență și cultură există în continuare idei preconcepute conform cărora există drepturi ce le revin exclusiv bărbaților.
De asemenea, constat cu la fel de multă stupoare că există open relationships deschise unidirecțional. Știu că sună tâmpit, însă mă refer la acele relații în care unul pretinde loialitatea pe care nu o poate oferi, cere să i se accepte micile scăpări însă nu poate accepta sub nicio formă scăpările altora -deși, în majoritatea cazurilor, justificabile.
And just makes me feel sad and stupid.

vineri, aprilie 18

OC Briefing


Din păcate nu am reușit să ajuns și la a doua parte a Conferințelor de la Olimpiadele Comunicării, însă pe situl OC am descoperit prezentarile și înregistrările video.
În altă ordine de idei, vineri a avut loc tragerea la sorți a clienților pentru care vom lucra până la mijlocul lunii mai. Vlad – singurul care a fost dispus să-și asume mărețul rol de a trage un bilețel din căciulă – a fost, cred eu, cea mai norocoasă persoană din sală. Nu știu ce a mâncat de dimineață sau pe ce a pus mâna înainte să plece de acasă însă știu că a extras candidatul pe care toți participanții și l-ar fi dorit: Adrian Năstase. Vă asigur că acesta nu este un blog prin intermediul căruia voi face publicity sau voi ridica în slăvi diverși membri ai diferitelor partide politice. Însă domnul Năstase a apărut vineri ca fiind un om deschis, care spune ce vrea fără ocolișurile specifice clasei politice (de astăzi).

Obiectivul campaniei pe care echipa TODD's Politics o are de realizat este creșterea notorietății proiectului Civic After-School, inițiat de Adrian Năstase. Mai mult decât atât, Năstase trebuie - în urma aceste campanii - să fie perceput drept cel mai important susținător al familiilor cu venituri mici și medii care locuiesc în mediul urban.

Atât „clientul” nostru, cât și consiliera dumnealui, Anca Alexandrescu, au fost cooperanți și ne-au asigurat că vom beneficia nu numai de materiale, ci și de contacte care ne vor ajuta în crearea unei campanii viabile.