Greșeli

Mi se întâmplă tot mai des să vreau să mă dau cu capul de pereți gândindu-mă la greșelile incredibil de stupide pe care le comit din simplul motiv că în momentul respectiv nu am nimic mai bun făcut. Ceva la modul „dacă totul merge atât de bine între noi și tot stăm atât de relaxați și apropiați pe canapea, de ce să nu te mușc eu de burtă și tu să te enervezi, să pleci și să nu mai vorbești cu mine?”

Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.

Cred că mă atașez prea repede de oameni.

Trăiesc!

N-am stat degeaba. Începusem să scriu vreo trei articole pe care le-am abandonat în punctul critic de 10 rânduri. Am observat că orice text ce se apropie de jumătate de pagină îmi creează un blocaj mental peste care nu pot trece. Și chiar dacă aș reuși să scriu și rândul 11-12-13-25 probabil la final m-aș simți redundantă și aș sterge tot.

Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.

Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.

Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.