Deci.

Am început școala de șoferi în fascinantul oraș care m-a adoptat de vreo doi ani încoace și pe care îl urăsc două zile pe săptămână și îl iubesc trei. În celelalte două mi-e indiferent. București deci.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.

*

De-a lungul anilor de adolescență au existat personaje care exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinație. Era mai mult decât o stare care mă făcea să mă împiedic de fiecare dată când treceau pe lângă mine și să fiu complet incoerentă cel puțin cinci minute după respectiva intersectare, însă nu era nici pe departe genul de obsesie datorită căreia să ajung să vânez și să-mi însușesc chiștocul aruncat la întâmplare pe jos de subiectul în cauză.

O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.

Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.

Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.

BlogTrip

Vreau să merg în excursie în Oradea, însă eu aleg mașinile după culoare și nu știu să instalez un windows. Drept urmare, mașina mea va fi neagră, laptopul va avea în continuare Vista până când cineva îmi va instala o altă versiune mai puțin cauzatoare de nervi și țipete în mijlocul nopții, iar eu mai am o singură șansă de a pleca într-o vacanță fără să plătesc transportul. Să scriu deci despre cum am făcut cunoștință cu internetul, încercând să evit pe cât posibil structura unei compuneri de clasa a patra.
***
Eu am fost privilegiată. Am avut calculator acasă și internet de îndată ce Connexul a decis că e timpul să profite și să inventeze xnet-ul. Țin minte că era aproape la fel de enervant ca Windows Vista acum și că dacă voiai să te conectezi pe la 22 trebuia să începi cu rugăciunile de pe la 21. Nu frecventam internet cafe-urile decât atunci când chiuleam de la biologie sau când sor-mea se juca Chicken Invaders sau Prince of Persia.

mIRC-ul era pe atunci ceea ce sunt acum yahoo messenger-ul, facebook-ul și hi5-ul laolaltă. Adică singura modalitate de a interacționa cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care ai fi putut avea ceva în comun. „Asl pls” a făcut furori la fel cum a făcut și vreo 5 ani mai târziu deja-clasicul „lol”. Download-urile cu 5kb/s erau semne că Dumnezeu există și facturile de telefon erau semne că poate uneori nu trebuie să-i ceri atâtea dovezi.

Când ajunsesem și eu în final să fiu operator pe niște canale mai șmechere s-a dus moda mIRC-ului și a apărut ca metodă de socializare Y!m, care, din păcate, nu-mi dădea posibilitatea să-i dau pe alții afară dintr-un chat room pentru că nu-mi plăceau mie nickname-urile lor. M-am adaptat și am spus „bă, mi-a părut bine, dar trebuie să plec” programului care pentru mine era sinonim cu internetul.

Odată cu messengerul am descoperit că mai există și alte site-uri în afară de k.ro pe care îmi pot face adresă de mail, că viteza creștea la fel de repede ca rata inflației, că Moș Crăciun poate aduce nu numai pijamale și caramele, ci și webcamuri și căști, că de pe net pot lua filme și, la fel de bine, viruși.

A urmat apoi o perioadă oarecum stagnantă, lipsită de invenții majore care să-mi dea peste cap existența liniștită. Mă jucam pe miniclip.com, ascultam melodii trase de pe net, căutam formații mișto pe myspace și mă minunam de google. Mi-am făcut apoi blog, după câteva luni cont de twitter și last.fm. Acum deja mă plictisesc și mă întreb what's next.

On diplomacy

Diplomatul nu este numai o prăjitură. Sau un anonim care în urma unui lung proces academic a obținut o diplomă. Sau un X sau Y numit într-o țară străină pentru a trata în numele statului pe care îl reprezintă. Există și un alt sens, vag cunoscut pe plaiurile mioritice chiar și de către icșii sau igrecii menționați anterior.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.