sâmbătă, decembrie 27

Christmas presents

Astăzi vreau să scriu despre cadouri. În general. Și despre cadourile de Crăciun. În special.

Toți cei care mă cunosc știu expresia de câine bătut pe care o am de fiecare dată când urmează să primesc un cadou. Mâinile tremurânde. Bătăile acceletare ale inimii. În fine, you get the picture. Ideea e că iubesc cadourile. Împachetate sau nu, mari sau mici, rotunde sau pătrate, cărți, CD-uri, haine, home made stuff, cercei, lanțuri, prăjituri, sticle de vin, jucării și lista cu siguranță poate continua.
Nu contează dacă îmi place sau nu respectivul cadou. Pentru mine expresia „gestul contează” e mai mult decât un clișeu ca „scopul scuză mijloacele”. Să fiu mai exactă: din moment ce omul ăla s-a chinuit și a colindat orașul căutând un lucru despre care el credea că m-ar putea face fericită, ar trebui să dau dovada de o minimă doză de respect și să caut părțile bune ale cadoului (exact ca în bancul ăla stupid în care optimistul atunci când a găsit sub brad o balegă i-a spus prietenului pesimist că a primit de Crăciun un cal, dar că nu știe unde s-a ascuns).
Revenind la cadourile de Crăciun.
În ultimii ani, de când am acceptat cu tristețe că moș Crăciun nu mai există și am încetat să-i scriu scrisori, îi spuneam mamei -mai subtil sau mai direct - ce vreau de Crăciun. Așa că în fiecare an am primit exact cadoul pe care îl așteptam, împreună cu un mic bonus, rezultat al creativității părinților mei și dovadă a cât de bine mă cunosc ei pe mine. Până anul acesta, când în loc de cadoul pe care îl sugerasem mamei am primit bani. Sec. Deși sunt suficient de mulți încât să-mi pot lua obiectul pe care îl așteptam, sunt totuși niște bancnote puse într-o pungă alături de alte articole pe care le alesesem eu dintr-un magazin cu o seara înainte.
Ok, care e problema? Well, problema e că am avut senzația aia tâmpită că părinții mei nu mă cunosc. Chiar dacă îmi citesc blogul, vorbesc cu mine la telefon și stau cu mine din când în când, habar nu au cât de mult urăsc să mi se dea bani în loc de cadou. Nu contează dacă sunt mulți sau puțini, contează doar că sunt. Și din cauza asta niște zile care ar fi trebuit să fie pline de veselie s-au transformat în niște zile pline de dezamăgire. Pentru că prin cadouri îți dai seama cât de mult te cunoaște într-adevăr persoana respectivă.

6 comentarii:

  1. "Până anul acesta, când în loc de cadoul pe care îl sugerasem mamei am primit bani."
    Credeam că e evident. Am primit banii cu care aş putea să-mi iau cadoul pe care îl aşteptam, nişte haine şi un stick de 8Gb.
    Tu ce-ai primit?

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt cele mai triste si urate sarbatori pe care le-am trait pana acum...chiar daca a venit "mosul", chiar daca am facut tot ce am putut ca cei din jur sa se simta bine. Pacat ca efortul meu a fost in zadar,tot triste sunt.
    Cel mai rau ma doare insa ca i-am dezamagit pe cei dragi, chiar daca numai lipsa timpului, stresul si oboseala nu m-au lasat sa fac totul... nu mai conteaza acum, dar plang din nou si abia astept sa treaca si ultimele zile de sarbatori.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am primit ciocolata...mi am vazut orasul groazei dupa 2 ani si cu stipoare am descopeit ca e mult mai naspa decat il lasasem...faza buna e ca mai am ciocolata si ca in curand voi fi la Bucuresti.Deci ciocolata salveaza de monotonie si alte alea care te deprima.

    RăspundețiȘtergere
  4. @bubulici: uneori aș vrea să nu-mi citești blogul.

    @Alexandros: e cam nasol dacă ciocolata a ajuns să fie singura consolare.

    RăspundețiȘtergere
  5. si uneori as vrea sa lasi spiritul "literaturii" la o parte si sa vezi lucrurile cu adevarat importante!

    RăspundețiȘtergere

Loc de dat cu părerea