Despre minciuni

Continuând lista posturilor despre diverse lucruri mai mult sau mai puțin comune sau importante, astăzi vreau să scriu despre minciuni. (Am învățat de la o personalitate marcantă a facultății noastre că întotdeauna trebuie să precizezi subiectul pe care îl vei aborda înainte de a începe cu aberațiile)

În cei aproape douăzeci de ani de când respir si mă manifest și, mai precis, în ultimii cinsprezece ani pe care mi-i amintesc și în care eram relativ conștientă mi-am dat seamă că există mai multe tipuri de minciuni: minciunelele sau minciunile mici-micuțe, care nu fac rău și care sunt spunse tocmai pentru a-i distra pe cei cărora li te adresezi, minciunile gogonate, pe care e imposibil să nu le detectezi, spuse de mitomanii care cred că fraierii cărora le înșiră baliverne cred fiecare cuvânt, minciunile spuse pentru a înfrumuseța obiectul despre care se discută (adesea întâlnite în descrierile hotelurilor din pliantele turistice și povestirile bărbaților despre femeile și mașinile pe care le posedă) și, în sfârșit, minciunile mari și urâte, care dor.

Dacă primele trei tipuri sunt inofensive și, de cele mai multe ori, amuzante atunci când se cunoaște sau se descoperă adevărul, ultimul tip rănește. Profund. De aceea, există două atitudini complet diferite ale celor care au de-a face cu acest ultim tip de minciună, ambele la fel de justificabile: refuzul categoric de a cunoaște adevărul, în ciuda faptului că sunt conștienți de existența minciunii și resemnarea, acceptarea adevărului, chiar dacă asta implică nopți albe, ochi roșii și vizite mai rare la piață, supermarket, fast-food sau cantină.

Deși aparent negarea este mai ușoară și mai confortabilă din punct de vedere sentimental, prefer să aflu adevărul din spatele minciunii mari și urâte. Chiar dacă mă doare, chiar dacă plâng, țip, îmi julesc pumnii și îmi mușc buza de jos până când sângerează, nu vreau să trăiesc cu iluzia că totul e bine când de fapt nu e. Nu vreau să cred că sunt într-un film siropos de dragoste în care totul se termină cu doi copii, o casă cu o curte mare și cu un cățel care dă din coadă când te vede, când de fapt sunt doar un personaj episodic dintr-un film de duzină.

Am deviat nu pentru că nu mă pot abține să scriu ceva subiectiv, ci pentru că am vrut să scriu despre mine. Pentru că blogul este al meu și despre mine, pentru că dincolo de intrument de comunicare, blogul poate fi o formă de jurnal (as in „diary”).

Despre visuri

De câteva zile caut subiecte pe care le-aș putea expune în maniera proprie pe blog. Din lipsă de timp, de lene sau pentru că ideile zboară până când calculatorul meu virusat binevoiește să-mi deschidă o fereastră de Internet Explorer, de mai bine de două săptămâni n-am mai scris nimic. Absolut nimic.

Deschid o paranteză: Asta mă face să mă gândesc serios dacă voi putea scrie în revista FCRP pe care niște colegi cu un spirit organizatoric mai bine dezvoltat s-au hotărât să o înființeze. Închid paranteza.

Revenind. Voiam să scriu că m-am îndrăgostit. Că nu mai sunt deprimată și că râd mai mult ca niciodată. Că port tocuri de două săptămâni și că nici nu am genunchii juliți, nici vreun dinte spart. Că îmi ies măselele de minte și nu mai pot căsca gura atunci când vreau să beau cu sticla, dar o pot face la vitrinele ce prezintă colecțiile toamnă-iarnă. Subiecte erau destule, inspirație și timp nu prea.
Ieri am avut o discuție interesantă. Cu el. Despre noi (înșine). Pe lângă întrebările mai mult sau mai puțin stupide („atunci când ne-am întâlnit prima oară te gândeai că o sa ajungem să fim așa?”), m-a întrebat dacă am vreun vis. Nu genul ăla de vis pe care îl ai noaptea și în urma căruia te trezești plângând, transpirat și cu dorința de a te simți în siguranță sau cel care îți lasă un zâmbet tâmp pe față, gândindu-te cum ar fi dacă s-ar întâmpla pe bune. Nu. Visul ăla gen „când o să fiu mare vreau să mă fac astronaut”. Sau „o să mă mărit cu un prinț și o să am doi copii: un băiat și o fată”.
N-am știu ce să-i spun, am răspuns cu un surâs și am schimbat subiectul.

Întotdeauna am evitat formularele de concurs în care trebuia să completez un câmp intitutal - de cele mai multe ori - „Care este cel mai mare vis al tău?”. Pentru că nu știu și pentru că îmi e frică să mă gândesc pe termen lung. Nu îmi este neapărat frică de ideea de a îmbătrâni sau de moarte, ci de viitorul meu ca individ. Ca persoană.
Nu vreau să am niciun vis exprimat oriunde altundeva decât undeva adânc în mintea mea pentru că nu vreau să îmi creez anumite așteptări care o dată cu trecerea timpului să se tranforme în deziluzii.

Despre nimic

Sigur ai încercat să te gândești la nimic când voiai să adormi și nu puteai sau atunci când îți spunea stomatologul – în timp ce te așezai stresat pe scaun și așteptai să îți scoată măseaua – să te lași pe spate și să te relaxezi? Și pentru câteva secunde chiar credeai că poți să-ți golești complet mintea, să nu te mai gândești la cai verzi pe pereți, la mamă, la tată, la ce vei mânca la prânz sau câte restanțe vei avea. Chiar credeai că nimicul ăsta e ceva tangibil, e o chestie la care poți să te gândești.
Ce este nimicul? Nu știu. Nimicul nu este ceva anume. Nu este ceva pe care să pui degetul. Nu este ceva pe care să îl descoperi sau la care să te gândești. Nu e negru. Nu e acru. Nu e zgomot sau notă muzicală. Nu e fluid, nu e tare. Nu e nimic.
E interesant câte se spun despre nimic. Câte discuții despre nimic. Au loc în metrou, în stația de autobuz, în lift, în sala de curs cu un coleg pe care nu îl cunoști, dar pe care nici nu ai vrea să-l cunoști, la coadă la casa de marcat în Carrefour, cu vecina de palier în timp ce aștepți să plătești întreținerea, cu oameni cu care ți se face cunoștință și cărora nu vrei să le spui prea multe despre tine. Discuțiile astea despre nimic sunt toate acele subiecte de umplutură, conversații pe care le porți în timp ce te uiți pe pereți și bați din picior, așteptând să treacă timpul mai repede. Sunt discuțiile despre vreme, despre starea generală a României, despre Uniunea Europeană, despre politica monetară, despre credite, despre euro, despre prețul kilogramului de roșii în piață, discuții de gospodine, de administratori de bloc, de șoferi de autobuz, de oameni plictisiți, de pseudo-intelectuali, de plăpumărese sau oameni care vor să-ți creeze impresia că știu.
Discuțiile despre nimic nu se limitează doar la subiecte lipsite de interes pentru cel puțin unul dintre participanți, ci se extind – și atunci toată situația se agravează – în momentul în care cel care a inițiat conversația (de obicei acesta coincide cu persoana care aparține uneia dintre categoriile enumerate mai sus), mult prea entuziasmat de aparentul interes al interlocutorului său, manifestat printr-un semn aprobator din cap sau un „Da? Nu mai spune..” sporadic, transformă nimicul în ceva. Pentru el, tot ceea ce înainte fusese neinteresant sau plictisitor, un subiect cu care prindea oamenii plictisiți în plasa discuțiilor interminabile, devine brusc ceva plin de însemnătate.