Tricky kicks ass

Nu știu exact de ce nu am fost capabilă până acum să leg într-un mod relativ coerent câteva cuvinte despre cum s-a desfășurat domnul Adrian Thaws pe scena Sălii Palatului pe 26 noiembrie. Probabil pentru că a fost starea aia post-concertistică (cred că tocmai am inventat un cuvânt) ce mă cuprinde după câte un concert care a fost mai mult decât mă așteptam, manifestată printr-o repetare obsesivă a expresiei ”băi, ce tare a fost” și o la fel de obsesivă ascultare a live-urilor de pe youtube (sau a variantelor de studio la iPod în cazul unei deplasări cu mijloacele de transport în comun).




Tricky a rupt. Chiar dacă setlistul nu a fost tocmai strălucit, (mult-prea-cunoscutele-și-așteptatele Car crash sau Hollow au lipsit), pe mine m-a făcut să mă ridic de pe scaun după prima piesă și să migrez mai aproape de scenă, în picioare, unde m-am putut bățâi în voie.

Au fost în schimb piese vechi, ca Black Steel, Overcome, piese de pe ultimul album, precum Joseph, Puppy toy, Veronika sau Past mistake, un bis de vreo 5 melodii și - apogeul concertului - un cover Motörhead: Ace of Spades . De ce apogeu? Nu neapărat pentru că a fost foarte rock și că aproape nimeni nu se aștepta să audă piesa, ci pentru că un nene din staff a făcut semn publicului să urce pe scenă și să sară, să cânte, să facă pogo și -eventual- poze cu Tricky. Așa că înainte să se taie curentul (foarte urât, băieți!) în jurul lui Adrian Thaws se aflau cam o sută de suflețele care își manifestau încântarea.

Timp de aproape două ore am fost extaziată. Vocea a sunat la fel de bine ca pe CD, instrumentiștii au fost bine pregătiți (hail to the drummer), iar prezența scenică a lui Tricky a fost pur și simplu hipnotizantă. A trecut de la o atitudine umilă cu palme împreunate în semn de rugăciune și capul plecat la mișcări lascive din șolduri, de la bâțâitu-i caracteristic la gesturi controlate. A trecut de la suspine la țipete, de la șoapte la vorbe rostite agresiv.

Deși eram aproape convinsă că îmi va părea rău de banii pe care i-am dat pe bilet, singurele regrete pe care le am se leagă de faptul că nu am avut camera foto la mine și că nu am fost la after party, unde lumea s-a distrat cu Tricky și a luat autografe. Poate data viitoare. Oricum, Tricky kicked ass.

Poveste

A fost odată un cavaler fălos de peste Mediterană. Era înalt și negru ca abanosul sau cel puțin pe-aproape. Vorbea fluent zece limbi străine și domnițele de pretutindeni se strângeau la poarta palatului său, așteptând momentul în care cavalerul le va arăta căile către paradis.
Dintre miile de domnițe pe care tânărul le-a vrăjit în timpul șederii sale pe vechiul continent, una singură i-a furat inima. Era blondă, suavă ca o zambilă și ținutul ei de baștină era în dreapta Prutului, aproape de frații ruși.
Și ar fi vrut să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, dacă ceva cumplit nu s-ar fi întâmplat. În timpul vizitelor sale nocturne, cavalerul întâlni o altă domniță, brună și ceva mai scundă, care fu pe loc cucerită de june. Tânărul era în impas, nu știa cu care dintre cele două tinere să conducă regatul african, așa că se gândi să le supună la o încercare. Așa că, dorind să vadă cine îl iubește mai mult, domniței blonde îi dărui un copil, iar apoi o părăsi, iar în inima celei brune sădi sămânța dragostei, însă și cea a îndoielii. De supărare însă, tânăra cu cosițe aurii pierdu copilul și îl blestemă pe cel pe care l-a iubit mai presus de propria ființă.
Cavalerul, debusolat pentru că începea să le iubească pe amândouă, fugi la tatăl său, împăratul, unde a putut să fie singur și să se gândească la ceea ce vrea cu adevărat. Așa horărî tânărul crai să o ia de soață pe domnița brună și să o dea uitării pe cea cu părul de aur.
Dar pentru că poveștile nu au întotdeauna un final fericit sau previzibil, asupra domniței cu părul de aur se abătu o molimă cumplită care o transformă într-o temută vrăjitoare. Cavalerul, deși viteaz, era slab de fire, cedă farmecelor farmazoanei, o părăsi pe domnița brună și o ceru de nevastă pe vrăjitoarea cea rea.

Sfârșit.

Tricky

Mi-am luat bilet la Tricky. Sunt fericită.
Sector C, rândul 13, locul 4.

Eternal sunshine of the spotless mind

Da, articolul are legătură cu filmul.
Nu aș fi vrut să joc cu Jim Carrey și nici să-mi schimb culoarea părului pe cât de des o face Clementine. Deși inteționez să mă vopsesc.
Aș fi vrut doar să existe Lacuna Inc. și niște băieți deștepți care să vină la tine acasă și să-ți șteargă din memorie perioada din viață pe care ai fi vrut s-o uiți sau toate aminitirile legate de o persoană.
Să trimită scrisori și înștiințări tuturor persoanelor care ți-ar fi putut aduce aminte de persoana pe care ai fi vrut s-o ștergi din memoria ta.
Viața și-ar fi reluat cursul normal.
Fără certuri, fără regrete, fără amintiri.
Fără nopți pierdute aiurea sau întrebări care să te sufoce.
Fără să mai suferi ca tâmpitul și să te dai cu capul de pereți gândindu-te la toate planurile pe care le făcusei, la toate chestiile pe care le aveai în minte despre voi doi.

Cred că o să-mi cumpăr un cațel.



Portishead-Mysterons

Rugăminte

De cel puțin 30 minute mă chinui să dau o formă cât de cât coerentă miilor de gânduri care îmi trec prin minte. De obicei nu mi se întâmplă chestia asta. Când vreau să scriu ceva, cuvintele pur și simplu curg. Eu doar apăs pe butoane și nu mă gândesc decât unde trebuie pusă virgula.
În fine. Voiam să spun că am dat cu bățul în baltă rău de tot și că am descoperit că mai nou fac asta în cele mai importante momente.
Mi-am dat seama că sunt impulsivă în stadiu avansat și că nu știu cum să mă vindec. Mă enervează faptul că atunci când mă simt rănită (nu la modul cuțitu-n coaste, ci inima țăndări) încep să vorbesc aiurea și spun niște lucruri pe care nu ar trebui niciodată să le scot pe gurița-mi minunată. Și că fac oameni să se simtă nașpa sau să ia decizii care de cele mai multe ori mă fac să-mi doresc să fi fost mută.
Ok... și ce legătura are tot ce am scris până acum cu titlul? Păi are. Îi rog pe cei care se regăsesc în rândurile scrise mai sus și care au reușit să-și învingă demonii și problemele de-o viață să-mi spună cum au făcut. Am probleme și vreau sfaturi. Ca în revista Bravo, unde Maricica (13) amenință că se sinucide dacă nu învață să sărute până la ziua lui Gigel (19), unde se va juca adevăr sau provocare și unde cu siguranță prietenele ei Mirela și Georgi (14) o vor provoca să-l sărute pe sărbătorit.



INXS - Afterglow

The truth about life

Nu e o revelație pentru nimeni. Nu e o descoperire pe care am făcut-o eu, ci un lucru știut de mulți.
Viața e o curvă.
Pudibunzii pot închide fereastra sau pot înlocui curvă cu nenorocită, după modelul filmelor americane. Oricum, mesajul rămâne același.
Am sperat să fie un clișeu, o expresie pe care lumea o folosește oricând, numai atunci când crede că este adevărată nu. But guess what? Viața chiar e o curva. Și ți-o trage exact atunci când te aștepți mai puțin. Exact atunci când crezi că nimic nu poate merge rău. Că trăiești cu adevărat ceva frumos și că - în sfărșit - a răsărit soarele și pe strada ta. (Nu-i așa că limba română e o limbă plină de tipare și că dacă vrei poți vorbi numai în clișee?)
Da, iar sunt frustrată. M-am despărțit pe bune de persoana pe care o iubeam. Acum încerc să mă mint și să îmi spun că nu o iubeam, că doar mi se părea pentru că totul mergea perfect. Sunt frustrată pentru că a ales cel mai idiot motiv ca să-și justifice decizia: nu vrea să mă facă să sufăr. Cu alte cuvinte „fato, eu țin la tine, în mod normal nu aș vrea să mă despart de tine tocmai din acest motiv, dar pentru că nu vreau să te fac să sufăr mă văd nevoit să fac acest lucru.” Așa că ne-am despărțit si - spune el - vom rămâne prieteni. Not.
Acestea fiind spuse, I rest my case: life is a bitch.

Just another story

Astăzi o ard în clișee. Despre dragoste. Azi vreau să scriu despre dragoste, sperând să pot înțelege ceva ce mă frământă de câteva zile.
Nu înțeleg de ce toți vor să iubească, când toți știu că dacă se va termina îi va durea atât de tare încât își vor dori să nu se fi născut vreodată. Să nu fi știut niciodată cum e să respire sau să simtă ploaia. Să nu fi văzut niciodată lumina sau oamenii și să nu fi simțit niciodată căldura altcuiva. Să nu fi sărutat, să nu fi existat.
Și ce dacă atunci când ești cu el simți că zbori și că nu mai există nimeni altcineva în afară de voi doi în toată lumea? Și ce dacă speri că va fi așa pentru totdeauna? Pentru că atunci când simți că se termină îți fuge pământul de sub picioare și mergi pe stradă cautând o umbră de care să te agăți. Încerci să tragi aer în piept și să-ți astupi plânsul în pumni sau în pernă. Doare. Fizic. Nu poți să dormi sau să mănânci. Rămâi cu privirea pierdută și uiți să cobori din metrou. Vomiți. Plângi. Te simți singur. Nu vrei să ieși din casă. Simți nevoia să te îngropi în perne și pături și să nu mai ieși niciodată de acolo. Ești sleit de puteri. Crezi că nu mai valorezi nimic pentru nimeni. Te simți gol de dinăuntru.
Și cu toate astea unii au tupeul să susțină că orice s-ar întâmpla merită să trăiești sentimentul. Că merită să iubești. Bullshit. Astea sunt povești inventate de oameni care nu știu despre ce vorbesc și care nu au simțit niciodată pe pielea lor cum e să pierzi pe cineva. Sunt vorbe frumoase care să facă omul să creadă în dragoste. Să creadă că merită să te dedici cuiva și să trăiești pentru cineva chiar dacă se va termina într-un mare rahat. Pentru că e frumos să iubești. Yeah right.
Și eu sunt atât de naivă și cred de fiecare dată...