Setting personal boundaries

În ultimul timp mă întreb tot mai des dacă ar trebui să existe limite atunci când îţi place ceva. O melodie, o persoană, un fel de mâncare, o culoare, o bluză, o pieptănătură anume, o fotografie, o pernă, o jucărie de când erai mic, o privire. Dacă ar trebui să te autolimitezi atunci când te implici în ceva, atunci când tolerezi ceva cuiva.

De multe ori mi-am impus limite uneori cam stricte şi acum am sentimentul ciudat că nu ar fi trebuit s-o fac. I should have just gone with the flow. Însă la momentul respectiv totul părea atât de logic şi natural. Simţeam că dacă aş fi continuat aş fi trecut pragul acela atât de sensibil dintre plăcere şi durere.

Sunt plină de sentimente contradictorii. Pe de o parte, consider că am procedat corect de fiecare dată când mi-am impus anumite lucruri dincolo de care să nu pot trece, iar pe de altă parte, mă gândesc că ar fi fost totuşi mai bine dacă aş fi continuat să accept sau să tolerez comportamente, cuvinte, atitudini. Mă simt ca şi cum aş sta în faţa unei persoane aflate în comă profundă, ţinută în viaţă numai de aparate şi a cărei soartă ar trebui s-o decid eu. Logica îţi spune să aprobi sistarea respiraţiei artificiale, dar undeva în adâncul sufletului ai vrea să aștepți o minune.

Ceva de genul e și cu limitele astea. E stupid ce se întâmplă atunci când logica și emoțiile se ciocnesc. Ce scântei, ce regrete, ce pasiuni stinse. Pe măsură ce scriu văd că deviez din ce în ce mai mult de la subiect. Acum sunt cu mintea atât de departe încât nici măcar nu mai știu de la ce a pornit articolul. Ce anume a declanșat în mine dorința de a scrie chestia asta.

Probabil a fost ideea era că sunt foarte ciudată în ultimul timp. Iert atunci când ar trebui să spun bye-bye și spune bye-bye atunci când ar trebui să iert și să trec peste. De fapt, asta a fost și problema care a declanșat și post-ul anterior. I'm not good at people anymore. Și asta cred că impune montarea a unui gard de sârmă ghimpată suplimentar în jurul sufletului.

Despre oameni

Frustrările revin.
Și de data asta nu din cauza cuiva, ci din cauza mea.
Pentru că nu mai știu să citesc oamenii.
Pentru că nu mă mai prind dintr-o privire.
Pentru că încă mai cred.
Pentru că, din păcate, mai sper.
Pentru că nu m-am învățat minte.
Pentru că îmi place lumea.
Pentru că ma atașez prea ușor.
Pentru că mă împrietenesc prea repede.
Pentru că nu vreau să renunț.
Pentru că am așteptări prea mari.
Pentru că sunt la fel și nu mă pot schimba.

Stufstock 2008

Cu întârziere, dar mă exprim. A fost Stufstock 6, presimt că ultima, însă cu siguranță cea mai faină ediție. Public restrâns (exact așa cum îmi place mie), muzică bună, oameni frumoși cum rar mai găsești vara în Vama Veche, tequila, baie la răsărit, party-uri, râs și voie bună.
Ca voluntar am avut clar o poziție privilegiată - și aici nu mă refer la faptul că nu am plătit bilet și am stat în backstage, ci la faptul că am interacționat mai mult decât publicul cu membrii majorității formațiilor participante. De aceea, perspectiva mea poate fi ușor diferită față de cea a publicului, poate ce unora nu le-a convenit pe mine m-a încântat și poate ce pe unii i-a deranjat pe mine m-a facut să mă simt bine.
Spre deosebire de ultimii doi ani, când i-am avut în grijă pe cei de la Luna Amară, anul acesta am făcut pe bona celor de la Apocalyptica. Le-am aranjat dressing-room-ul, le-am dat de mâncare, i-am condus la conferința de presă, la sesiunea de autografe, le-am comandat sandvișuri, le-am cărat apă, Red Bull și bere fără alcool în camera, am făcut și pe hamalul și am pus umărul la transportat faimoasele violoncele. Am fost un fel de mămică pentru cele câteva ore pe care le-au petrecut în Vama Veche. Poate „momentul Apocalyptica” (detaliile le țin pentru mine) este explicația pentru euforia din zilele de festival, pentru lumina roz prin care am privit toate evenimentele, pentru zâmbetul tâmp de pe fața obosită și energia debordantă care s-a menținut până după terminarea Stufstockului.
A fost frumos, însă nu și profitabil pentru organizatori care - cred eu - au rămas într-o mare gaură cu banii datorită numărului foarte mic de bilete vândute. Păcat, aș spune, pentru că trupele, deși multe necunoscute publicului larg, au fost (cel puțin din punctul meu de vedere) mai antrenante și mai valoroase decât „clasicii” de la ultimele ediții ale festivalului. Am (re)descoperit Konqistador, Kora Jazz Trio, Jean-Luc Ponty (nu aruncați cu roșii, nu auzisem în viața mea de el), Nguyen Le, Persona și Kultur Shock.
Mi-a plăcut multe. Festivalul. Paavo și Mikko (Apocayptica) care m-au pupat și m-au ținut în brațe pentru că așa aveau ei chef. Nopțile de la Șoni. Cserey Csaba cu care am vorbit despre organizarea de evenimente. Gino (Kultur Shock) care m-a alergat prin Vama Veche. Mircea Toma care instiga tot timpul la distracție. Restul organizatorilor care noaptea petreceau și a doua zi munceau (cu ochii umflați). Dylan (Konqistador) cu care am făcut baie noaptea dezbracați. Petrecerea din Shire. Mi-au plăcut atâtea încât aș fi vrut să fiu pe viață voluntar Stufstock.

Plictiseală

Uneori mă gândesc de ce nu se inventează un medicament împotriva plictiselii. Un fel de vaccin. Ceva care să te scape de plictiseală pentru tot restul vieții.

Să faci o injecție sau să iei o pastilă și să nu te mai uiți niciodata pe pereți, numărând orele sau oile și gândindu-te la ce ai putea face pentru a ieși din starea de rahat în care zaci de câteva zile.

Să nu mai încerci să-ți găsești ceva de făcut.

Să nu te apuci să citești o carte din care nu înțelegi nimic, pentru că de fapt tu de gândești dacă după ce vei termina cartea vei avea aceeași stare de plictiseală ca și atunci când ai început-o.

Să nu mai fii maniacul care șterge de 2 ori aceeași farfurie sau același geam, care aranjează creioanele de pe birou la linie și care are grijă ca distanța dintre marginea patului și pernă să fie aceeași în stânga și în dreapta.

Să nu mai forțezi limita conexiunii la internet, downloadând zeci de filme pe care apoi să le urmărești unul după altul sperând că în final vei adormi și dimineața te vei trezi mai puțin plictisit.

Să nu mai scrii porcării pe blog și să redevii un om normal, cu viață socială.

Happy happy joy joy

Azi mă bucur pentru că am cunoscut niște oameni simpatici. Pentru că am revăzut colegi pe care nu îi mai întâlnisem de când s-a terminat sesiunea. Pentru că în septembrie plec în Polonia. Pentru că am descoperit că telepatia nu e o invenție a celor ce cred că au puteri supranaturale, ci ea e la fel de reală precum Casa Poporului.
Mă bucur că sunt în București. Că pot să ies și să mă plimb, că nu mai trebuie să stau izolată în casa de la țară. Mă bucur că ma duc ca voluntar la Stufstock. Mă bucur și mai mult că e deja al patrulea an în care fac asta.
Mă bucur că am trecut peste perioada nasoală în care eram deprimată. Că am deschis dulapul și am văzut câte haine faine am, câte genți de care uitasem complet. Ca va trebui să colind magazinele în căutarea unor balerini și a unor teniși (e mult mai plăcut sentimentul pe care ți-l dă faptul că știi că TREBUIE să te duci la cumpărături căutând ceva anume - chiar dacă vei ajunge acasă cu sacoșe conținând cu totul altceva decât produsele pe care voiai să le cumperi inițial - decât sentimentul pe care îl ai după o tură de cumpărături aiurea, doar pentru că te plictisești. Asta pentru că nu te simți la fel de vinovat că ai dat banii pe niște chestii pe care nu le vei purta decât de 2-3 ori.).
Mă bucur că pot să mă bucur pentru niște chestii mărunte. Pentru că părul în sfărșit s-a aranjat după sesiunile de styling și ciopârțit. Pentru că afară este cald și pot sta pe geam sau pe balcon, cu laptopul în brațe. Pentru că viața este faină de cele mai multe ori și pentru că am învățat să apreciez oamenii și lucrurile din jurul meu.
Azi sunt fericită.

Despre bere

Încep cu o paranteză. Ciudat, știu. Am observat că în ultimul timp am tendința de a pune articolelor niște titluri seci, care de cele mai multe ori încep cu „despre”. Întocmai ca un poet latin al cărui nume îl caut fără niciun rezultat în străfundurile memoriei mele. Se pare că orele de latină din liceu nu mi-au folosit foarte mult. Am avut aseară o revelație, în timp ce încercam să-mi amintesc desinențele verbale din franceză, că seamănă extrem de mult cu româna, cu italiana, cu spaniola și că toate se trag din latină. Am fost foarte mândră de mine până mi-am dat seama că de fapt nu făcusem nicio descoperire, ci doar o confirmare a unor adevăruri cunoscute de ceva vreme.
Am încheiat paranteza.
Vorbeam astăzi cu Casandra despre alcool. Despre substanța pe care ea credea că o consumasem și sub influența căreia credea ea că scrisesem articolul de aseară. I-am spus că eu nu consum alcool în general, iar atunci când o fac, stomacul meu nu suportă altceva decât vodcă, vin sau tequila. Nu-mi place berea. Nici ei.
Așa mi-a venit ideea să scriu un post despre bere. Despre frustrarea pe care o simt când mă cheamă prietenii la „o bere”. Despre rușinea care mă cuprinde când simt că vine momentul în care comand o vodka energy sau o șurubelniță, când ei comandă o Silva Brună sau un Tuborg. Pentru că am renunțat să mai comand o apă plată sau un Pepsi Twist. Eram străpunsă de niște priviri ucigătoare cărora nu le-am putut face față. Așa că am reînceput să consum alcool.
Tot Casandra a observat că pe măsură ce am înaintat în vârstă s-au schimbat și invitațiile. Dacă la 10-12 ani chemam prietenii „la o prajitură”, la 13-14 „la un suc”, în liceu „la o cafea”, acum ieșim „la o bere”. „La o băută”. Eu ies în continuare la prajituri, la sucuri, la cafele și la băute, în funcție de oamenii cu care ies și de scopul pe care îl are întâlnirea. Normal că dacă vreau să povestesc cu o prietenă pe care nu am mai văzut-o de un an nu o s-o chem la o băută și că sâmbătă seară nu mi-aș chema colegii la o prăjitură.
Dar mă depărtez de la subiect. Mie nu-mi place berea și nu înțeleg de ce. Poporul român este un mare consumator de bere. Și de mici, dar asta este altă poveste. Familia mea bea bere. Destulă. Prietenii mei beau bere. Multă. Majoritatea cunoștințelor bea bere. Suficientă. Cu toate astea, mie mi se pare îngrozitoare. E ca atunci când toată lumea laudă o delicatesă și ție ți se pare că are gust de șosete.
Îi rog să se afirme pe cei care cunosc vreun tratament împotriva greței pe care o provoacă de gândul de a consuma bere. Mă numesc Alexandra și nu pot bea bere.