Ciudat

Cred că vremea de afară, ceaiul negru, sesiunea și cei douăzeci de ani abia împliniți au efecte devastatoare asupra mea.
Tot entuziasmul pe care îl aveam la sfârșitul săptămânii trecute, toate planurile de studiu consemnate cu grijă în agenda mea vișinie cumpărată din Carrefour, toată concentrarea de care puteam să dau dovadă atunci când mă hotăram să încep serios să învăț s-au dus la fel de repede ca speranțele mele să răsară soarele în weekend.
Nu mai pot să stau pe scaunul meu preferat din bucătărie. Nu mai pot să citesc o frază fără ca mintea să-mi zboare la pescăruși, B52 (clubul, nu avionul) și cai verzi pe pereți. Nu mai pot să scriu nimic coerent și fără să am sentimentul că sunt redundantă. Nu pot să mai dorm în poziția în care dormeam de obicei. Nu pot să mai ascult muzica pentru care dezvoltasem adevărate obsesii fără să am impresia că e seacă și că mă plictisește de moarte. Până și telefonul la care visez de luni bune și care acum în sfârșit stă lângă mine pe canapea și-a pierdut farmecul.
Mă lamentez degeaba și observ că eu nu pot să scriu niciodată despre orice altceva în afară de mine. Sunt cvasi-coerentă doar în ceea ce mă privește. Când sunt pusă în situația de a discuta despre un lucru ce nu ține în mod necesar de propria persoană simt cum îmi scade dramatic IQ-ul și cum vocabularul meu - destul de bogat în mod normal - se restrânge la câteva cuvinte bâiguite și ă-uri în loc de semne de punctuație.
Ieri voiam să scriu despre armele furate de la Ciorogârla. Despre niște filme pe care le-am văzut. Despre islam, noua mea pasiune. Însă toate încercările mele au eșuat lamentabil și am constat că universul meu s-a redus iremediabil la mine. Și asta nu poate decât să mă facă să mă gândesc la faptul că sunt din ce în ce mai departe de ceea ce oamenii au decis să numească normalitate.

20

Pe vremea când aveam 6 ani și visam să devin musafir veșnic sau prințesă, după caz, îmi doream să cresc. Repede. Să nu mai fiu un copil, să nu mă mai joc țară, țară vrem ostași în fața blocului cu Dana și Georgiana de la parter, cu cei doi Mihai de la 4 și cu alți copii de pe la alte scări. Să fiu elev și să am teme (doamne, cât îi uram pe vecinii cu pete de cerneală pe degete care spuneau că nu pot ieși să se joace pentru că au teme).
Când am ajuns la școală, parcă îmi părea rău că nu mai sunt la grădiniță, că nu mai pot găti plăcințele din pământ și nu mă mai pot face scene din Punguța cu doi bani din cuburi. Dar măcar aveam pete de cerneală pe mâini, pe nas, și uneori pe limbă. Da, adoram gustul de cerneală.
Când eram în clasa a șaptea mă jucam adevăr sau provocare. Cu colegii de clasă. Era jocul nostru preferat și nu pierdeam nicio ocazie să întrebăm lucruri stupide sau să dăm porunci și mai stupide. Care după ceva antrenament s-au transformat în porunci mai serioase, care ne făceau pe noi fetele să regretăm că nu suntem suficient de mari încât să-i atragem și pe băieții de-a doișpea în jocurile noastre.
Printr-a unșpea iar îmi părea rău că nu sunt mai mare. Îi trimiteam pe alții la bar să-mi ia o bere, de teamă să nu mi se ceară buletinul, să vada barmanul că nu sunt majoră și să plec cu coada între picioare. Fără bere.
Am făcut apoi 18 ani și eram fericită. Puteam să votez, să intru în baruri fără să am strângeri de inimă, să conduc, să plec din țară fără ca ai mei să mai treacă prin tot procesul ala lung și nasol de la notariat. Am avut o petrecere faină, pe care mi-o aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În ciuda pasiunii mele pentru tequila.
Am constatat apoi că nu e o diferență uriașă între 17 ani și 11 luni și 18 ani și 2 zile. Și am început să vreau să am iar 6 ani și să mă joc în parcare. Dar timpul trece mai repede exact atunci când tu vrei să treacă mai încet și așa am făcut 19 ani. O tragedie. Prima aniversare în București, prima sesiune, eram complet debusolată și singură. Deja simțeam cum îmbătrânesc.
Și am ajuns la 20. O tragedie și mai mare, deși deocamdată nu s-au schimbat multe. Poate am fost puțin mai băgată în seamă, dar presimt că mâine dimineață îmi va apărea un rid în colțul ochiului stâng. Sau drept. Și o să înceapă să mă doară spatele, să mi se miște dinții, să obosesc mai repede, să nu mai văd la depărtare și să mi se lase sânii.
Sper să supraviețuiesc.

Politologie, cafea și multă voie bună

Nu pot să învăț despre creștin democrație oricât de mult m-aș chinui. Pur și simplu mi se blochează creierul când citesc despre Toma d'Aquino, despre Papa Pius și enciclica lui și despre alte bălării.
Sunt într-o stare de panică pe care nu cred că am mai avut-o decât la bac sau la admitere la comunicare. Deși undeva în subsolul creierului meu exista o voce slabă, care urlă că nu e sfârșitul pământului daca o sa am restanță la politologie cam cum urla Kate Winslet în Titanic la Leonardo diCaprio care înghețase pe placajul ăla, eu mă panichez. Și mă panichez rău de tot.
Asta pentru ca sunt oameni simpatici în facultate care au mai mult timp decât mine și care citesc sau pretind că citesc toate cărțile posibile. Toată bibliografia aia mare de la sfărșitul unui curs. Și care îți dau impresia că dacă tu nu ai citit-o nici pe jumătate nu ai nicio șansă și că vei veni, indubitabil, în toamnă. Și tu te agiți ca după mult red bull și ... cafea pentru că crezi că trebuie să știi toate clasificările liderilor politici ale tuturor autorilor obscuri, toate definițiile științelor politice, indiferent de importanță. Și îți dai seama că în trei zile (în care trebuie să mai înveți si pentru un alt examen de o importanță net inferioară) nu ai cum. Fizic. Psihic. Și în momentul ăla de revelație ești copleșit de două sentimente egale ca intensitate, dar de sens contrar. Cam ca în fizică. Nu știi dacă să îți bagi picioarele și să îți faci niște pungi de popcorn și să te uiți la toate filmele faine despre care ai auzit în ultimul timp, conștient fiind că ai șanse destul de mari ca dacă reușești să înveți 12 bilete din 14 să-ți pice fix unul dintre cele două pe care nu le-ai pregătit (pentru că deh, unii se fereau de rahații de pe stradă când erau mici) sau dacă să te aprovizionezi cu cola, cafea și energizante și să faci un maraton. Un fel de concurs cu tine însuți (sau însăți) în care să vezi cât poți să reziști fără somn.

(Cred că ăsta a fost cel mai lung paragraf quasi-coerent pe care l-am scris vreodată fără să-l citesc pe bucățele. Temele la retorică și referatele scrise pe ultima sută de metri fac minuni.)

Așa tocilară cum m-am obișnuit să fiu în ultimul timp în care am stat la toate cursurile în prima bancă, presupun că o să dau o fugă până la Mega Image-ul de lângă mine să mă aprovizionez cu ness și cele trebuincioase unui student în sesiune. Pentru că merităm.

Sesiune

Ei bine, se apropie. Da.
Timpul liber e din ce în ce mai puțin, la fel și somnul.
Numărul referatelor, al proiectelor și prezentărilor crește vertiginos, la fel și nivelul stresului ăla despre care toată lumea spune că dăunează.
Aș spăla vase, aș pune aspiratorul, probabil aș curăța și liftul sau aș găti pentru vecinii mei de palier decât să învăț. Sau să mă concentrez asupra unui curs.
Deadline-urile vin ca ciorile când se schimbă vremea, examenele sunt puse exact cum un om normal nu le-ar fi pus niciodată, but hey, this is what being a student is all about.
Sesiunea trecută am descoperit că există o chestie numită procrastination, despre care am scris pe îndelete la vremea respectivă. Normal, doar nu aș fi putut învăța fără să împart cu lumea noile mele descoperiri.
***
Nu știu de ce numai în sesiune am chef să mă uit la mai multe filme unul după altul. Sau să surfez (cred că iar am inventat un cuvânt, dar o variantă mai bună zău că nu am găsit) netul, în căutare de alte noi descoperiri pe care să le pot împărtăși cu oamenii care, la rândul lor, surfează netul, în căutare de noi lucruri pe care să le împărtășească cu mine.
***
Ziua mea pică în sesiune. Oricum nu eram foarte eager (cred că am o problemă: unele cuvinte nu-mi mai vin în română. Nu e snobism, nu e fiță, e pur și simplu.) să vină ziua când voi împlini 20 de ani. Na, că-mi veni și cuvântul pe care îl căutam: nerăbdătoare. Revenind. Oricum nu eram eu foarte nerăbdătoare să schimb prefixul, să apară și ridurile și alte aspecte mai neplăcute care vin o dată cu vârsta. Așa că de ziua mea voiam să plec undeva unde să nu mă cunoască nimeni (mă gândeam la Berlin) și fac tot ce mă taie capul sau să merg la un concert care m-ar face să uit de mine (Moonspell în Salonic). Dar cum nu totul se întâmplă așa cum vrei tu, alții s-au gândit că ar trebui să-mi petrec ziua în care fac 20 de ani într-un mod mai constructiv: hașurând căsuțe la examenul de penal. Cred că am mai spus asta. Mă repet. Îmbătrânesc.
***
Sesiunea asta e criminală. Dacă scap fără nicio restanță promit că semestrul viitor mă apuc de învățat din timp.

2008

A fost anul în care am făcut pentru prima dată auto-stopul. Pe 1 ianuarie. Ziua în care majoritatea stă în pat, revenindu-și din beție, eu am petrecut-o pe un drum întunecat între Simeria și Petroșani. Era frig, aveam toate motivele să mă panichez, însă cred că atunci a fost una dintre cele mai vesele zile din an. Pentru că eram cu el.
A fost anul cu prima sesiune. Peste care am trecut surprinzător de bine. La fel și peste cea de-a doua.
A fost anul în care mi-am îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe: aceea de a-i vedea pe băieții de la Moonspell cum zdrăngăne chitările, lovesc furios în tobe și se agită pe scenă. Live.
A fost anul în care am lucrat (la modul fizic) pentru prima dată. Și respectiv, prima dată când am câștigat un ban pe bune. Adică muncit. Evident, a fost și prima dată când mi-am dat demisia. Pentru că sunt prea orgolioasă.
A fost anul în care am simțit pentru prima dată că mulți ar vrea să fie în locul meu. Și nu mă refer aici la invidia pițipongească.
A fost anul cu cele mai multe băi în mare la răsărit. Și anul cu cele mai multe zile petrecute departe de casă.
A fost anul în care un vis de-al meu vechi de câțiva ani s-a împlinit, însă a fost cu mult peste așteptările mele. Și aici mă refer la momentul Apocalyptica, despre care am scris acum ceva timp aici.
A fost anul în care mi-am luat una dintre cele mai mari țepe. Sentimentale. Prietenii știu cu cine și de ce.
A fost anul în care am realizat cât de mult îmi place facultatea la care sunt. Și cât de mult mi-ar plăcea să țină mai mult de 3 ani.
A fost un an frumos luat pe bucățele. Însă îngrozitor în ansamblu.
2009 se anunță minunat, mai ales că l-am început în metrou.