Despre viaţă - partea a doua

Astăzi reiau povestea începută acum câteva zile. Mă simt suficient de creativă încăt să continui descrierea experienţei din Vama Veche şi suficient de neinspirată încăt să scriu despre cu totul altceva. Vineri, 27 iunie, a fost prima zi de lucru. Comenzi puţine, clienţi simpatici, stres minim, câteva greşeli la bonurile trimise la bucătărie (pentru că şi cârciumele din Vama Veche s-au modernizat şi au instalat un sistem computerizat de transmitere a comenzilor la bucătărie). La sfârşitul zilei, când am primit banii câştigaţi din bacşiş am avut un sentiment de împlinire pe care cu greu am putut să-l exprim la telefon mamei mele şi pe care cu şi mai mare greutate aş putea acum să-l descriu în cuvinte.
Weekend-ul, aveam să aflu, era perioada în care Bucureştiul se muta la mare, în Mamaia, Costineşti sau Vama Veche şi, evident, restaurantele, baurile, pensiunile sau casele sătenilor se umpleau până la refuz. Aşa că neavând experenţa necesară sau pregătirea profesională și necunoscând niciun șiretlic prin care aș fi putut face față valului de clienți cu mai multă ușurință, ziua de sâmbătă a fost prima din seria zilelor în care îmi doream să nu mă fi angajat.

***
Mărturisesc că pe măsură ce scriu aceste gânduri sau impresii post-eveniment m-am întrebat nu de puține ori dacă are vreun sens, dacă nu cumva ar trebui să abandonez ideea de a împărtăși ceea ce am trăit și să scriu despre evenimente de cu totul alt soi. Probabil majoritatea mă va considera o inaptă care nu a putut să-și găsească în domeniul PR-ului un serviciu bine plătit și că a ales calea absolvenților de profesionale care vor să-și cumpere un telefon mobil, iar părinții nu sunt suficient de darnici încât să le furnizeze fondurile necesare. Ironia este că am renunțat la câteva oferte pentru că am vrut să învăț să apreciez munca fizică, pentru a învăța să respect oamenii care sunt catalogați instinctiv drept „incapabili” pentru că nu au reușit să obțină decât un post de ospătar.
***
Lunea este zi de curățenie, ceea ce înseamnă că toată lumea își ia liber. Bucătarii stau la o bere, ospătărițele stau la discuții, cățeii stau cu burta la soare, pentru că știu că ar sta degeaba printre mesele goale. Lunea este un fel de sfărșit de săptămână. Când alții o începeau, noi o încheiam și ne pregăteam pentru una nouă.
De marți până joi sau chiar vineri era o atmosferă faină. Luam pauze dese, făceam și câte o baie în mare, era liniștea de dinaintea furtunii din weekend. Programul - deși pe hârtie era de 8 ore - începea la 10:30 și se termina la 22:30. Adică atunci când băgam forțat nota de plată pe gâtul clientului. Pauza în weekend era oficială - între 16:30 și 18 - iar în timpul săptămânii era stabilită de noi pe principiul „hai ține-mi tu locul o juma' de oră să mă duc să fac o baie și după aia pleci și tu”.

***
Niciodată nu m-am priceput la încheieri. M-am plictisit și am încălcat regula nescrisă a bloggingului conform căreia un post trebuie să aibă maximum o jumătate de pagină.
Urmează și partea a treia.