joi, iulie 31

Nonsense

Astăzi aberez. Pentru că așa vreau eu.
Pentru că sunt prea serioasă în ultimul timp. Prea stresată. Prea încordată. Pentru că uneori creierul are nevoie de un restart/reset. Pentru că simt nevoia să-mi golesc mintea și să nu mă gândesc la nimic.
Să stau pe o saltea gonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor. Să mă împrietenesc cu delfinii, să adun scoici de pe fundul mării și să ajung în Turcia. Să mănânc baclava, să încalec pe un măgar și să fug în Egipt. Să vând apoi măgarul , să-mi cumpăr o cămilă și să merg prin Sahara. Să găsesc o oază cu un bazar. Să-mi cumpăr o eșarfă și un covor fermecat. Să colind toată Africa. Să fac o scurtă oprire în Senegal. Și în Madagascar. Pentru că așa vreau eu. A, da. Și în Africa de Sud. Să adopt un pui de tigru, pe care să-l iau cu mine pe covorul fermecat. I-aș pune numele Zacuscă și ar fi cel mai bun prieten al meu.
Să umplu un borcan cu nisip din deșert și să-l pun pe masa din sufragerie. Ca amintire. Și să stau pe balcon, să mă uit la soare. Să mă uit apoi brusc în altă parte și să vad picățele colorate. Să cred că ar trebui să beau mai puțina vodka energy. Să mă duc apoi în pat, să citesc o carte și să adorm. Să visez că stau pe o saltea glonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor, să-mi fac alți prieteni delfini și să le spun că nu mai vreau să ajung în Turcia, ci vreau să zbor. Atunci ei să-și desfacă aripile și să mă ducă pe Lună. Să simt că mă sufoc și să mă arunc în cap.
Să aterizez într-un cocotier. Să mă salveze un elicopter și să mă ducă în New York. Să rătăcesc pe străzi, prin parcuri. Să nu vreau sa dorm de frică să nu mă trezesc din somn. Să descopăr că de fapt sunt în sectorul 4, la etajul 1, în patul de fier forjat.
Gata.

miercuri, iulie 30

Despre viaţă - partea a doua

Astăzi reiau povestea începută acum câteva zile. Mă simt suficient de creativă încăt să continui descrierea experienţei din Vama Veche şi suficient de neinspirată încăt să scriu despre cu totul altceva. Vineri, 27 iunie, a fost prima zi de lucru. Comenzi puţine, clienţi simpatici, stres minim, câteva greşeli la bonurile trimise la bucătărie (pentru că şi cârciumele din Vama Veche s-au modernizat şi au instalat un sistem computerizat de transmitere a comenzilor la bucătărie). La sfârşitul zilei, când am primit banii câştigaţi din bacşiş am avut un sentiment de împlinire pe care cu greu am putut să-l exprim la telefon mamei mele şi pe care cu şi mai mare greutate aş putea acum să-l descriu în cuvinte.
Weekend-ul, aveam să aflu, era perioada în care Bucureştiul se muta la mare, în Mamaia, Costineşti sau Vama Veche şi, evident, restaurantele, baurile, pensiunile sau casele sătenilor se umpleau până la refuz. Aşa că neavând experenţa necesară sau pregătirea profesională și necunoscând niciun șiretlic prin care aș fi putut face față valului de clienți cu mai multă ușurință, ziua de sâmbătă a fost prima din seria zilelor în care îmi doream să nu mă fi angajat.

***
Mărturisesc că pe măsură ce scriu aceste gânduri sau impresii post-eveniment m-am întrebat nu de puține ori dacă are vreun sens, dacă nu cumva ar trebui să abandonez ideea de a împărtăși ceea ce am trăit și să scriu despre evenimente de cu totul alt soi. Probabil majoritatea mă va considera o inaptă care nu a putut să-și găsească în domeniul PR-ului un serviciu bine plătit și că a ales calea absolvenților de profesionale care vor să-și cumpere un telefon mobil, iar părinții nu sunt suficient de darnici încât să le furnizeze fondurile necesare. Ironia este că am renunțat la câteva oferte pentru că am vrut să învăț să apreciez munca fizică, pentru a învăța să respect oamenii care sunt catalogați instinctiv drept „incapabili” pentru că nu au reușit să obțină decât un post de ospătar.
***
Lunea este zi de curățenie, ceea ce înseamnă că toată lumea își ia liber. Bucătarii stau la o bere, ospătărițele stau la discuții, cățeii stau cu burta la soare, pentru că știu că ar sta degeaba printre mesele goale. Lunea este un fel de sfărșit de săptămână. Când alții o începeau, noi o încheiam și ne pregăteam pentru una nouă.
De marți până joi sau chiar vineri era o atmosferă faină. Luam pauze dese, făceam și câte o baie în mare, era liniștea de dinaintea furtunii din weekend. Programul - deși pe hârtie era de 8 ore - începea la 10:30 și se termina la 22:30. Adică atunci când băgam forțat nota de plată pe gâtul clientului. Pauza în weekend era oficială - între 16:30 și 18 - iar în timpul săptămânii era stabilită de noi pe principiul „hai ține-mi tu locul o juma' de oră să mă duc să fac o baie și după aia pleci și tu”.

***
Niciodată nu m-am priceput la încheieri. M-am plictisit și am încălcat regula nescrisă a bloggingului conform căreia un post trebuie să aibă maximum o jumătate de pagină.
Urmează și partea a treia.

luni, iulie 28

Sighişoara - kitsch cu iz medieval

După dezamăgirile de ordin personal şi nu numai din ultimul timp, am hotărât că este timpul să fac o scurtă escapadă. Cum ultima lună am petrecut-o la mare, iar ideea de excursie la munte îmi este nesuferită încă din gimnaziu (când toate ieşirile cu clasa se finalizau cu o vizită la Peleş sau 3 fotografii de grup în faţa cabanei Gura Diham), am decis că cel mai bine ar fi să plec într-un loc oraş în care m-am simţit bine. Sighişoara, mai ales că era şi perioada Festivalului de Artă Medievală, pe care mi-l aminteam într-o lumină destul de bună de acum doi ani.
Aşa se face că vineri la ora 8:11 mă aflam într-un accelerat, pe locul teoretic rezervat pentru bagaje, întrucât nu am fost destul de rapidă să prind un scaun liber, îndreptându-mă spre Sighişoara. Pe la 13 am coborât în gară - renovată şi mult mai colorată decât îmi aduceam aminte, însă cu aceleaşi feţe plictisite ale pletoşilor cu chitări în spate - unde am întâlnit-o pe gazda în casa căreia trebuia să-mi petrec următoarele nopţi. Am ajuns pe strada 1 Decembrie 1918, la numarul 41, într-o casă suficient de aproape de cetate încât să nu amân schimbarea hainelor ude în cazul în care m-ar prinde ploaia în timp ce aş sta şi m-aş uita hipnotizată la spectacolele cu steaguri şi flăcări pe care mi le aminteam din 2006 şi 2005 şi astfel să nu ajung acasă cu faringoamigdalită cronică bilaterală ca în respectivii ani.
Mi-am lăsat bagajele şi am plecat înspre cetate unde speram să găsesc aceeaşi atmosferă cu care eram obişnuită. Dar şoc, stupoare (trademark Paula), în locul păturilor pe care erau întinse produse realizate de tineri talentaţi am găsit tarabe pe care tronau kitschurile celebre cu Dracula, lăzi frigorifice uriaşe ale unor firme de îngheţată cu mare succes la părinţii veniţi în concediu care îşi îndoapă copii, pietre magice care te vindecă de boli şi te ajută să găseşti iubirea vieţii, frigidere ale sponsorilor care vindeau sticla de apă minerală de 1,5 l cu 5 RON, chioşcuri Vodafone unde făceai poze cu iepe şi cu postere cu domniţe şi cavaleri.
Ceva mai jos, în Piaţa Sigma, nelipsiţii mici şi nu mai puţin faimoasa bere la dozator. Hamsii, hamburgeri, shaorme, porumb fiert, kurtos kolacs, acadele şi alte minuni culinare. Tricouri care lăsau să se vadă consumul excesiv de alcool, sare, zahăr şi grăsimi, sclipici, paiete, lanţuri de bicicletă puse la gât, BMV-uri, boxe, mirosuri sufocante, ţigănie, prost gust. Tarabe cu geci de piele, bijuterii din argint, tombole, indieni ca în Unirii, norod cu gura căscată adunat în jurul lor, gablonţuri, bibelouri, mult praf şi zgomot, mulţi oameni urâţi şi/sau pictaţi pe faţă.
Ceea ce s-a vrut a fi un moment de relaxare, în care să mă bucur de muzica medievală şi de spectacolele de teatru a devenit brusc un coşmar bucureştean. De aceea, consider că tot ce e mult strică, chiar şi bunele intenţii sau publicitatea.

joi, iulie 24

Despre viață - partea întâi

Absența de o lună se datorează încăpățânării mele. Încăpățânării de a-mi demonstra că dacă vreau, pot. Că dacă trebuie și nu cred că pot, în final reușesc.
Așa se face că în noaptea de 23 iunie, în timp ce eram în acceleratul ce mă ducea spre Mangalia, am avut o revelație: de ce nu m-aș angaja la mare? Era o pasiune de când eram mică și vedeam diverse domnisoare pe la terase cum încercau să nu răstoarne cele 3 farfurii de pe brațul stâng și să zâmbească frumos și larg pentru a obține un bacșiș cât mai mare.
Așa că iată-mă ajunsă în Vama Veche, pe 24 iunie, pe la 11 dimineața, hotărâtă să mă angajez ca ospătăriță. Nu foarte măgulitor pentru mulți, și -urma să spună mama - mai ales pentru o studentă la două facultăți. Dar așa cum unii voiau să se facă doctori sau feți-frumoși, așa visam și eu în secret pe la 6-7 ani să mă fac ospătăriță.
Știam deja unde vreau să lucrez, iar pe cel care se ocupă de angajări acolo îl cunoșteam de vreo 2-3 ani. Așsa că faptul că m-aș fi prezentat pe nepusă masă nu ar fi constituit o problemă. (Pe măsură ce scriu observ că fac nenumărate paranteze și că trec de la un subiect la altul cu o ușurință mult prea mare).
Reluăm: Mă prezint la Papa la Șoni, unde îl cunoșteam pe Horațiu, căruia îi spun că vreau să mă angajez. Deși nu foarte entuziasmat la început datorită numărului deja cam mare al angajaților, până la urmă acceptă și mă angajează. Ca ospătăriță. Ceea ce în niciun caz nu însemna că sunt scutită de muncile gospodărești precum măturatul, ștersul geamurilor vitrinei de înghețată și al celor 29 mese colorate, vopsitul și alte minunății care nu ar trebui să constituie nicio problemă pentru o gospodină adevărată.
Așadar, de marți până joi inclusiv am avut grijă să dereticăm ograda, urmând ca de vineri să încep activitatea ca ospătăriță.

- End of part 1 -
- To be continued -