... sau adevăruri despre mine.
***
Eu sunt o persoană bună. Și cred că toți ceilalți sunt la fel de buni ca mine. Și mai cred că niciun om nu poate face rău altui om în mod intenționat. Adică nu îi faci pe alții să sufere pentru că așa vrei tu.
Eu iert prea mult și prea des. Și acord și a doua și a treia și a două mii cinci sute treizeci și șaptea șansă oamenilor care îmi spun că le pare rău. Sau care îmi cer iertare. Sau care chiar dacă nu spun nimic arată că nu au vrut să mă rănească.
Eu iubesc oamenii. Și cred că sunt niște ființe atât de minunate încât nu merită ca cineva să îi urască și să încerce să uite de ei pe vecie.
***
Azi am învățat că există și oameni răi. Oameni care îi fac pe alții să sufere pentru că așa vor. Pentru că se simt ei bine, pentru că le crește stima de sine.
Am aflat că unii nu merită nici măcar șansa de a mă cunoaște.
Am aflat din păcate și că am o oarecare înclinație spre masochism și că oricât m-aș chinui nu reușesc să urăsc.
marți, decembrie 30
sâmbătă, decembrie 27
Christmas presents
Astăzi vreau să scriu despre cadouri. În general. Și despre cadourile de Crăciun. În special.Toți cei care mă cunosc știu expresia de câine bătut pe care o am de fiecare dată când urmează să primesc un cadou. Mâinile tremurânde. Bătăile acceletare ale inimii. În fine, you get the picture. Ideea e că iubesc cadourile. Împachetate sau nu, mari sau mici, rotunde sau pătrate, cărți, CD-uri, haine, home made stuff, cercei, lanțuri, prăjituri, sticle de vin, jucării și lista cu siguranță poate continua.
Nu contează dacă îmi place sau nu respectivul cadou. Pentru mine expresia „gestul contează” e mai mult decât un clișeu ca „scopul scuză mijloacele”. Să fiu mai exactă: din moment ce omul ăla s-a chinuit și a colindat orașul căutând un lucru despre care el credea că m-ar putea face fericită, ar trebui să dau dovada de o minimă doză de respect și să caut părțile bune ale cadoului (exact ca în bancul ăla stupid în care optimistul atunci când a găsit sub brad o balegă i-a spus prietenului pesimist că a primit de Crăciun un cal, dar că nu știe unde s-a ascuns).
Revenind la cadourile de Crăciun.În ultimii ani, de când am acceptat cu tristețe că moș Crăciun nu mai există și am încetat să-i scriu scrisori, îi spuneam mamei -mai subtil sau mai direct - ce vreau de Crăciun. Așa că în fiecare an am primit exact cadoul pe care îl așteptam, împreună cu un mic bonus, rezultat al creativității părinților mei și dovadă a cât de bine mă cunosc ei pe mine. Până anul acesta, când în loc de cadoul pe care îl sugerasem mamei am primit bani. Sec. Deși sunt suficient de mulți încât să-mi pot lua obiectul pe care îl așteptam, sunt totuși niște bancnote puse într-o pungă alături de alte articole pe care le alesesem eu dintr-un magazin cu o seara înainte.
Ok, care e problema? Well, problema e că am avut senzația aia tâmpită că părinții mei nu mă cunosc. Chiar dacă îmi citesc blogul, vorbesc cu mine la telefon și stau cu mine din când în când, habar nu au cât de mult urăsc să mi se dea bani în loc de cadou. Nu contează dacă sunt mulți sau puțini, contează doar că sunt. Și din cauza asta niște zile care ar fi trebuit să fie pline de veselie s-au transformat în niște zile pline de dezamăgire. Pentru că prin cadouri îți dai seama cât de mult te cunoaște într-adevăr persoana respectivă.
vineri, decembrie 19
De ce scriu
Vorbeam cu un prieten acum câteva zile despre chestii. Genul de discuții pe care le ai cu o persoană cu care nu ai mai vorbit de mult timp și pentru care brusc reapare o formă sau alta de interes. Despre muzică, mașini, case, motociclete, telefoane și tot felul de lucuri de genul ăsta care te țin 50 minute la telefon.
Așa se face că din vorbă în vorbă am ajuns la blogul meu. Pe care el a mărturisit că îl citește din când în când. Fiind cea mai curioasă persoană din lume, evident că l-am întrebat ce părere are. Au urmat un moment de liniște și un „ăăă.. e cam...” care m-au blocat. A realizat apoi că nu era tocmai genul de răspuns pe care îl așteptam și a simțit nevoia să detalieze. M-a întrebat de ce îmi deschid sufletul pe internet și de ce nu scriu într-un jurnal.
Well.. good question. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum două zile. Din moment ce majoritatea articolelor are (știu că sună ca naiba dar e corect gramatical) un caracter personal, presupun că în loc să ocup spațiul aiurea, aș putea să contribui la tăierea copacilor și să scriu totul într-un jurnal pe care să-l încep cu „Dear Diary”.
Cu siguranță aș fi șters contul de blogger dacă nu mi-aș fi adus aminte de oamenii care mi-au spus că se regăsesc în ceea ce scriu. Sau că au avut și ei aceleași probleme, dar că au reușit să treacă peste. Sau de oamenii care mi-au mărturisit că, deși nu au fost niciodată în respectivele situații, au simțit atât de intens ceea ce scriam eu. Pe de altă parte, m-am gândit cum mă simt eu când citesc povestea unui om cu care mă pot identifica. Nu îmi rezolvă problemele, dar măcar mă face să nu mă mai simt atât de rău, să nu mai cred că sunt cea mai ghinionistă persoană din lume căreia i se pot întâmpla toate prostiile.
Nu e tocmai cel mai coerent articol pe care l-am scris, dar e unul dintre cele mai sincere.
De ce scriu? D-aia.
Așa se face că din vorbă în vorbă am ajuns la blogul meu. Pe care el a mărturisit că îl citește din când în când. Fiind cea mai curioasă persoană din lume, evident că l-am întrebat ce părere are. Au urmat un moment de liniște și un „ăăă.. e cam...” care m-au blocat. A realizat apoi că nu era tocmai genul de răspuns pe care îl așteptam și a simțit nevoia să detalieze. M-a întrebat de ce îmi deschid sufletul pe internet și de ce nu scriu într-un jurnal.
Well.. good question. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum două zile. Din moment ce majoritatea articolelor are (știu că sună ca naiba dar e corect gramatical) un caracter personal, presupun că în loc să ocup spațiul aiurea, aș putea să contribui la tăierea copacilor și să scriu totul într-un jurnal pe care să-l încep cu „Dear Diary”.
Cu siguranță aș fi șters contul de blogger dacă nu mi-aș fi adus aminte de oamenii care mi-au spus că se regăsesc în ceea ce scriu. Sau că au avut și ei aceleași probleme, dar că au reușit să treacă peste. Sau de oamenii care mi-au mărturisit că, deși nu au fost niciodată în respectivele situații, au simțit atât de intens ceea ce scriam eu. Pe de altă parte, m-am gândit cum mă simt eu când citesc povestea unui om cu care mă pot identifica. Nu îmi rezolvă problemele, dar măcar mă face să nu mă mai simt atât de rău, să nu mai cred că sunt cea mai ghinionistă persoană din lume căreia i se pot întâmpla toate prostiile.
Nu e tocmai cel mai coerent articol pe care l-am scris, dar e unul dintre cele mai sincere.
De ce scriu? D-aia.
luni, decembrie 15
De Craciun
Nu a început încă să ningă, dar simt cum se apropie perioada aia pe care o așteptam atât de mult acum câțiva ani. Vacanța pe care înainte o petreceam cu părinții, cu prietenii sau cu prietenul. Săptămânile care voiam să vină de când începeam școala pe 15 septembrie și care erau pentru mine la fel de importante ca mult-mai-lunga vacanță de vară.
Anii trecuți simplul gând că voi primi într-o singură zi mai multe cadouri decât am primit tot anul, că voi putea merge la munte fără să trec prin starea aia nasoală cauzată de faptul că duminica trebuie să mă întorc acasă pentru că luni începe școala, că voi bea vin fiert cu ai mei fără să am mustrări de conștiință îmi dadea fiori pe șira spinării și mă făcea să număr zilele până la venirea Crăciunului.
Anul ăsta e fix pe dos. Nu vreau să vină vacanța, nu vreau să vină Crăciunul, nu vreau să vină nenorocita aia de seară de 31 decembrie pe care toți și-au planificat-o cu luni înainte. Pentru că sunt singură și nu-mi găsesc locul nicăieri. Pentru că orice ocazie cu care lumea se strânge pentru a sărbători ceva este de fapt un prilej pentru a-mi demonstra cât de singură sunt de fapt.
***
2008 a fost cu singuranță cel mai de rahat an de până acum. Sau poate am avut cea mai intensă stare de luciditate și mi-am dat seama că pe lângă roz, mai există și culori ca negru sau gri. Am învățat prea multe despre oameni și m-au dezamăgit prea mulți.
De câteva zile am o acută stare de tristețe pe care încerc s-o maschez prin glume proaste, zâmbete sau hohote false de râs. Am făcut bradul și am ascultat colindele care altă dată mă înveseleau. Nu pricep de ce alți oameni găsesc puterea să fie fericiți în ciudat tuturor problemelor pe care le au, iar mie mi s-au scufundat corăbiile.
***
Beau ceai și stau pe canapea, mă uit la ceas și din când în când la bradul cu luminițe albe. Vreau să adorm și să mă trezesc pe 24 ianuarie, când cei 20 de ani îi voi sărbători într-un amfiteatru în Panduri, rezolvând spețele la examenul de drept penal.
Anii trecuți simplul gând că voi primi într-o singură zi mai multe cadouri decât am primit tot anul, că voi putea merge la munte fără să trec prin starea aia nasoală cauzată de faptul că duminica trebuie să mă întorc acasă pentru că luni începe școala, că voi bea vin fiert cu ai mei fără să am mustrări de conștiință îmi dadea fiori pe șira spinării și mă făcea să număr zilele până la venirea Crăciunului.
Anul ăsta e fix pe dos. Nu vreau să vină vacanța, nu vreau să vină Crăciunul, nu vreau să vină nenorocita aia de seară de 31 decembrie pe care toți și-au planificat-o cu luni înainte. Pentru că sunt singură și nu-mi găsesc locul nicăieri. Pentru că orice ocazie cu care lumea se strânge pentru a sărbători ceva este de fapt un prilej pentru a-mi demonstra cât de singură sunt de fapt.
***
2008 a fost cu singuranță cel mai de rahat an de până acum. Sau poate am avut cea mai intensă stare de luciditate și mi-am dat seama că pe lângă roz, mai există și culori ca negru sau gri. Am învățat prea multe despre oameni și m-au dezamăgit prea mulți.
De câteva zile am o acută stare de tristețe pe care încerc s-o maschez prin glume proaste, zâmbete sau hohote false de râs. Am făcut bradul și am ascultat colindele care altă dată mă înveseleau. Nu pricep de ce alți oameni găsesc puterea să fie fericiți în ciudat tuturor problemelor pe care le au, iar mie mi s-au scufundat corăbiile.
***
Beau ceai și stau pe canapea, mă uit la ceas și din când în când la bradul cu luminițe albe. Vreau să adorm și să mă trezesc pe 24 ianuarie, când cei 20 de ani îi voi sărbători într-un amfiteatru în Panduri, rezolvând spețele la examenul de drept penal.
marți, decembrie 2
FCRP vs. FAA
Ăsta e un alt post ce s-a născut din frustrare. Însă nu din frustrarea cauzată de vreo decepție în dragoste sau incapacitatea mea de a face diverse lucruri.
***
Sunt studentă la două facultăți ce fac parte din centre universitare diferite. Una dintre ele este Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Adminstrative, cealalta - Facultatea de Adminstrație și Afaceri, la specializarea Administrație Publică, din cadrul Universității din București, facultate desprinsă acum câțiva ani din „prestigioasa” Facultate de Drept.
Deși am încercat să accept stilul diferit de predare al profesorilor, nivelul colegilor și valorile pe care aceștia pun preț, rigurozitatea și modalitățile de evaluare și să tratez cu aceeași seriozitate ambele facultăți, după primul semestru a devenit evident faptul că odată ce îți impui un standard mai ridicat, tot ceea ce trebuie să faci la un nivel mai scăzut decât cel impus de standardul respectiv ți se pare o jignire la adresa propriei ființe. Spre exemplu, la FCRP am învățat ce înseamnă să faci cu adevărat un referat. Am învățat care sunt normele academice de redactare, că - spre surprinderea unora - termenul de plagiat nu este invocat numai atunci când avem de-a face cu Eurovision-ul, că orice citat trebuie să aibă ghilimele și o notă de subsol unde trebuie precizată sursa (autor, lucrare, editură, loc de publicare și pagină!!) de unde a fost preluat și lista poate continua. La FAA se merge în continuare pe modelul de referat învățat în liceu, mai precis deja-celebrul copy-paste de pe net. La FCRP am învățat că e bine să-ți exprimi punctul de vedere. La FAA ești luat peste picior daca începi o frază cu „eu consider/cred că”.
De aceea, în semestrul I din anul II am decis să merg doar la seminariile cu prezență obligatorie la FAA.
***
Cursul de drept penal este predat de un om cu totul special. Se numește Dumitru Rădescu și crede că este spiritual. Este un avocat care a vrut să candideze la Primăria Municipiului București. Din păcate sau nu, i-a fost respinsă candidatura. Este singurul profesor care pretinde prezență la curs și la seminar și de aceea nu poți acumula decât maximum 3 absențe (la curs + seminar) dacă vrei să dai examenul în sesiunea din iarna. Consideră că studentul la administrație publică trebuie să vină îmbrăcat în costum la cursuri și că adoptarea unei ținute comode în bancă sau simpla prezență a unei sticle de apă pe masă sunt jigniri aduse statutului dumnealui de profesor. Invocă adoptarea unui limbaj academic de către studenți, însă nu se dă în lături (cu accentul pe ă) de la folosirea apelativelor precum „nulități”, „incapabili”„dezmățați”, „fără simț estetic” și alte asemenea la adresa acestora.
Cursul de semiotică este predat de un profesor în adevăratul sens al cuvântului. Ironic, se numește tot Dumitru. Dumitru Borțun însă. A fost președintele ARRP (Asociația Română a Profesionișrilor în Relații Publice) și este foarte des invitat în diverse emisiuni televizate. A fost șeful compartimentului Analiză în staff-ul campaniei electorale a lui Mugur Isărescu. Nu îl interesează prezența la curs, iar la seminar prezența fizică nu este notată, ci doar intervențiile. Nu dictează cursul, ci îl prezintă și explică aspectele esențiale. Își permită să își aprindă țigara în drum spre ieșire când încă este în amfiteatru și nu s-a jenat când, într-un exemplu, a folosit „muie steaua”. Nu are nimic de comentat dacă ții pe masă paharul cu cafea cumpărat de la automatul de peste drum și ne așteaptă să terminăm țigara fumată în pauză. Este aproape de studenți și are un limbaj și un stil de predare care te hipnotizează astfel încât nu îți dai seama când trec cele două ore de curs.
Revenind la frustrare. Cum Doamne iartă-mă (că tot suntem în post) să pot accepta inepțiile și pretențiile stupide ale unui profesor care se vrea glumeț, care insultă studenții, dar care pretinde respect, când Borțun face din fiecare curs o lecție de viață?
***
Sunt studentă la două facultăți ce fac parte din centre universitare diferite. Una dintre ele este Facultatea de Comunicare și Relații Publice, din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Adminstrative, cealalta - Facultatea de Adminstrație și Afaceri, la specializarea Administrație Publică, din cadrul Universității din București, facultate desprinsă acum câțiva ani din „prestigioasa” Facultate de Drept.
Deși am încercat să accept stilul diferit de predare al profesorilor, nivelul colegilor și valorile pe care aceștia pun preț, rigurozitatea și modalitățile de evaluare și să tratez cu aceeași seriozitate ambele facultăți, după primul semestru a devenit evident faptul că odată ce îți impui un standard mai ridicat, tot ceea ce trebuie să faci la un nivel mai scăzut decât cel impus de standardul respectiv ți se pare o jignire la adresa propriei ființe. Spre exemplu, la FCRP am învățat ce înseamnă să faci cu adevărat un referat. Am învățat care sunt normele academice de redactare, că - spre surprinderea unora - termenul de plagiat nu este invocat numai atunci când avem de-a face cu Eurovision-ul, că orice citat trebuie să aibă ghilimele și o notă de subsol unde trebuie precizată sursa (autor, lucrare, editură, loc de publicare și pagină!!) de unde a fost preluat și lista poate continua. La FAA se merge în continuare pe modelul de referat învățat în liceu, mai precis deja-celebrul copy-paste de pe net. La FCRP am învățat că e bine să-ți exprimi punctul de vedere. La FAA ești luat peste picior daca începi o frază cu „eu consider/cred că”.
De aceea, în semestrul I din anul II am decis să merg doar la seminariile cu prezență obligatorie la FAA.
***
Cursul de drept penal este predat de un om cu totul special. Se numește Dumitru Rădescu și crede că este spiritual. Este un avocat care a vrut să candideze la Primăria Municipiului București. Din păcate sau nu, i-a fost respinsă candidatura. Este singurul profesor care pretinde prezență la curs și la seminar și de aceea nu poți acumula decât maximum 3 absențe (la curs + seminar) dacă vrei să dai examenul în sesiunea din iarna. Consideră că studentul la administrație publică trebuie să vină îmbrăcat în costum la cursuri și că adoptarea unei ținute comode în bancă sau simpla prezență a unei sticle de apă pe masă sunt jigniri aduse statutului dumnealui de profesor. Invocă adoptarea unui limbaj academic de către studenți, însă nu se dă în lături (cu accentul pe ă) de la folosirea apelativelor precum „nulități”, „incapabili”„dezmățați”, „fără simț estetic” și alte asemenea la adresa acestora.
Cursul de semiotică este predat de un profesor în adevăratul sens al cuvântului. Ironic, se numește tot Dumitru. Dumitru Borțun însă. A fost președintele ARRP (Asociația Română a Profesionișrilor în Relații Publice) și este foarte des invitat în diverse emisiuni televizate. A fost șeful compartimentului Analiză în staff-ul campaniei electorale a lui Mugur Isărescu. Nu îl interesează prezența la curs, iar la seminar prezența fizică nu este notată, ci doar intervențiile. Nu dictează cursul, ci îl prezintă și explică aspectele esențiale. Își permită să își aprindă țigara în drum spre ieșire când încă este în amfiteatru și nu s-a jenat când, într-un exemplu, a folosit „muie steaua”. Nu are nimic de comentat dacă ții pe masă paharul cu cafea cumpărat de la automatul de peste drum și ne așteaptă să terminăm țigara fumată în pauză. Este aproape de studenți și are un limbaj și un stil de predare care te hipnotizează astfel încât nu îți dai seama când trec cele două ore de curs.
Revenind la frustrare. Cum Doamne iartă-mă (că tot suntem în post) să pot accepta inepțiile și pretențiile stupide ale unui profesor care se vrea glumeț, care insultă studenții, dar care pretinde respect, când Borțun face din fiecare curs o lecție de viață?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
