vineri, octombrie 24

Despre minciuni

Continuând lista posturilor despre diverse lucruri mai mult sau mai puțin comune sau importante, astăzi vreau să scriu despre minciuni. (Am învățat de la o personalitate marcantă a facultății noastre că întotdeauna trebuie să precizezi subiectul pe care îl vei aborda înainte de a începe cu aberațiile)

În cei aproape douăzeci de ani de când respir si mă manifest și, mai precis, în ultimii cinsprezece ani pe care mi-i amintesc și în care eram relativ conștientă mi-am dat seamă că există mai multe tipuri de minciuni: minciunelele sau minciunile mici-micuțe, care nu fac rău și care sunt spunse tocmai pentru a-i distra pe cei cărora li te adresezi, minciunile gogonate, pe care e imposibil să nu le detectezi, spuse de mitomanii care cred că fraierii cărora le înșiră baliverne cred fiecare cuvânt, minciunile spuse pentru a înfrumuseța obiectul despre care se discută (adesea întâlnite în descrierile hotelurilor din pliantele turistice și povestirile bărbaților despre femeile și mașinile pe care le posedă) și, în sfârșit, minciunile mari și urâte, care dor.

Dacă primele trei tipuri sunt inofensive și, de cele mai multe ori, amuzante atunci când se cunoaște sau se descoperă adevărul, ultimul tip rănește. Profund. De aceea, există două atitudini complet diferite ale celor care au de-a face cu acest ultim tip de minciună, ambele la fel de justificabile: refuzul categoric de a cunoaște adevărul, în ciuda faptului că sunt conștienți de existența minciunii și resemnarea, acceptarea adevărului, chiar dacă asta implică nopți albe, ochi roșii și vizite mai rare la piață, supermarket, fast-food sau cantină.

Deși aparent negarea este mai ușoară și mai confortabilă din punct de vedere sentimental, prefer să aflu adevărul din spatele minciunii mari și urâte. Chiar dacă mă doare, chiar dacă plâng, țip, îmi julesc pumnii și îmi mușc buza de jos până când sângerează, nu vreau să trăiesc cu iluzia că totul e bine când de fapt nu e. Nu vreau să cred că sunt într-un film siropos de dragoste în care totul se termină cu doi copii, o casă cu o curte mare și cu un cățel care dă din coadă când te vede, când de fapt sunt doar un personaj episodic dintr-un film de duzină.

Am deviat nu pentru că nu mă pot abține să scriu ceva subiectiv, ci pentru că am vrut să scriu despre mine. Pentru că blogul este al meu și despre mine, pentru că dincolo de intrument de comunicare, blogul poate fi o formă de jurnal (as in „diary”).


2 comentarii:

  1. toti visam la o curte mare doi copii si un catel care da din coada? (era o afirmatie)

    RăspundețiȘtergere
  2. Scuză-mi prostia, dar dacă era o afirmație de ce există semnul întrebării la sfârșitul enunțului?
    Am citit comentariul tău, am recitit articolul și chiar nu înțeleg ce vrei să spui.
    Eu nu vreau doi copii, vreau unul singur; nu vreau o casă mare, ci una de dimensiuni medii pe Kiseleff și nu vreau un câine care să dea din coadă, ci doi. Oricum, nu asta era ideea. Încearcă să mergi dincolo de cuvinte și să surprinzi esența.

    RăspundețiȘtergere

Loc de dat cu părerea