Sectorul 4

Eu merg la vot. Pentru că vreau. Pentru că pot. Pentru că îmi place să cred că votul meu contează.
Ca un bun cetățean care s-a mutat de curând într-un oraș necunoscut, care nu are o relație strânsă cu vecinii din blocul în care locuiește și care - evident - nu face excursii prin cartier în căutarea unei școli-posibile-secții-de-votare, am căutat pe google termenii cheie (așa cum m-au învățat la școală) bucurești sector 4 secții de votare ca să știu și eu unde mă duc să pun ștampila. Și surpriză, primul rezultat: http://www.alegeri-locale-2008.ro/. Too god to be true ar spune unii. Totul structurat și frumos, așa cum ar trebui să fie un site de informare publică: informații despre candidații la primării, la consiliile locale, București, Cluj, Timișoara și alte orașe de vază ale României. Informații disponibile cel puțin teoretic.
În sfârșit.. găsesc secțiunea dedicată secțiilor de votare, constat cu stupoare că mă trimite la pagina de început. Închid pagina, mă gândesc că o fi vreo eroare (cum se mai întâmplă de la vista) și o redeschid după 3-5-7-9-11-15-... minute. Același rezultat. Pagina de start.
După multe „inspira, expiră” și mai multe tentative de a le transmite inițiatorilor websiteului urări de început de drum (civilizate la început, cu strămoși mai pe la urmă) decid să-mi exprim frustrările în altă parte: pe blog.
Cred că băieții ăia ori nu sunt foarte pricepuți la programare și au uitat să facă niște legături în limbajul complicat cu multe / și <>, fie au vrut să enerveze oamenii debusolați ca mine și să-i facă să renunțe la dreptul la vot. Sau sufăr eu de paranoia de la atâtea nessuri cu pepsi, redbull-uri și de la cât fum de țigară am inhalat și mi se pare că toată lumea e împotriva mea.

Bucharest forever

Bucureștiul este un oraș de rahat dacă nu știi cum să-l privești. Uneori oamenii încruntați, praful și zgomotul te fac să treci cu vederea sau să uiți de părțile frumoase.
De curând am renunțat să ascult muzică supărată în căști când merg pe stradă sau în metrou și pot spune că acum privesc orașul cu alți ochi. Iarba e mai verde, cerul mai albastru, oamenii enervați devin deodata simpatici. Secretul? Beirut.




Beirut - Postcards from Italy





Beirut - Nantes






Beirut-In the Mausoleum


Știu de ceva vreme de formația asta, dar nu m-am gândit până acum că poate schimba așa mult unghiul din care privești lucrurile.

Anathema unplugged

Pe 24 mai a fost un eveniment cel puțin ciudat pentru România: un concert acustic al unei trupe nu tocmai populare - Anathema - sold out cu două luni înainte.
Trebuie să recunosc faptul că la intrare am avut o ușoară strângere de inimă când am văzut publicul care aștepta civilizat la coadă: copile gotice de 14-15 ani cu corsete de piele și bocanci cu talpa de metal, care s-ar fi potrivit mult mai bine la un concert Cradle of Filth, băieți lucrați la sală cu maiouri bleu cu logoul Nike, nostalgici ai albumelor de la începutul anilor 90, oameni în vizibilă stare de ebrietate și lista poate continua.
Locul în care s-a desfășurat concertul (mult-iubita Preoteasa) mi s-a părut puțin nepotrivit pentru atmosfera pe care acesta trebuia s-o inducă, fapt ce mi-a fost confirmat cu mult după finalul concertului de Danny Cavanagh, profund dezamăgit atât de publicul care nu a putut să înțeleagă că asistau la un concert acustic, cu un playlist specific, că oamenii de pe scenă se implică în melodiile pe care le interprezeată prea mult pentru a nu fi scoși din sărite de fluierăturile de încurajare ale românașilor noștri, cât și de sala în care s-a desfășurat concertul. A fost atât de dezamăgit încât nu numai că nu a venit alături de fratele lui Vincent și de Dave Wesling (violoncel) la sesiunea de autografe promisă publicului român, dar a și părăsit clădirea și a plecat singur la o plimbare. Am fost surprinsă ca atunci când am ieșit să aștept taxi-ul să-l vad pe Danny venind agale , vizibil nervos, înconjurat de câțiva indivizi care îl asaltau cu întrebări de tot felul.
Revenind însă la concert, acesta m-a mișcat atât de mult, încât uneori mi-a fost imposibil să aplaud. Mărturisesc că am fost atât de impresionată de vocea lui Vincent și de sunetul pianului încât de multe ori rămâneam paralizată. Playlistul a inclus cele mai cunoscute melodii care puteau fi interpretate în varianta acustică (spre dezamăgirea unora care cereau cu îndârjire Sleepless): Fragile dreams, Pressure, Leave no trace, Angelica (publicul a explodat la auzirea primelor acorduri), Forgotten hopes. Au urmat apoi câteva cuvinte pe care Danny le-a adresat publicului, prin care cerea liniște, întrucât urmau „five of our deepest and most atmospheric songs”: Shroud of false, Lost control, Destiny. Nu am înțeles dacă și Inner silence și One last goodbye făceau parte din seria celor 5, pentru că după Destiny toți cei din sală au ignorat rugămintea inițială a lui Danny și au aplaudat furtunos. Au continuat cu Hope, Temporary peace, Are you there, coverurile Big Love și Eleonor Rigby. Concertul s-a terminat cu o melodie de pe albumul ce urmează a fi lansat, Angels walk among us, și cu cel puțin zece minute de aplauze.
A fost unul dintre cele mai bune și emoționante concerte la care am asistat și asta numai datorită implicării celor de pe scenă.

Reclame

Căutând un clip pe mirificul youtube am gasit din întâmplare cea mai draguță reclamă pe care am văzut-o vreodată. Veche ce-i drept (din februarie 2007), dar absolut adorabilă. Normal, doar e elaborată de McCann Erikson New York.
În București nu am TV. Nu pentru că îmi fac griji pentru sănătatea ochilor sau pentru că nu mi-aș permite, ci pentru că nu îmi trebuie. Nu am nevoie. Pentru știri am internetul, pentru filme dvd-urile si pentru muzica iPod-ul.
Dar când ajung în Ploiești la ai mei, mari fani ai televizorului, îmi place să mă uit la reclame. Nu la reclamele bune pe care le văd pe iqads, ci la reclamele proaste, gen Adria sau berea la PET. Și atunci mă întreb ce tâmpit a venit cu ideea și ce tâmpit a acceptat să o producă. Da, trăim într-o societate capitalistă unde banul face legea (și da, e un clișeu), însă dacă firmele de publicitate ar refuza să facă reclame cretine cu nași, spălătorese și vecine care stau cu picioarele în lighean și cu castraveți la ochi poate am evolua la capitolul advertising. Poate am evolua și ca societate.
Nu neg faptul că exista reclame bune în România, însă exista și reclame care îți/îmi jignesc inteligența, dar care mă fac pe de altă parte să mă gândesc la faptul că se adresează unui public anume, că au fost realizate în urma unui research riguros. Pentru că îmi vine greu să cred că firmele ar plăti reclama doar de dragul de a arunca niște bani aiurea. Și acum intervine o altă problemă: din moment ce reclamele respective rezistă pe posturile TV (care - fie vorba între noi - percep sume uriașe pentru difuzarea lor) înseamnă că vânzările la produsele promovate cresc tocmai în urma vizionării unui clip publicitar. Ceea ce mă duce cu gândul la nivelul de inteligență al omului comun. Al românului pentru care micii și berea sunt alimente de bază. Asta vrea poporul, asta îi oferim. De ce am crea reclame deștepte, complexe pentru niște oameni care sunt mulțumiți și pentru care funcționează un clip în care cerneala penetrează creta sau în care un castor salută tinerii pierduți printre buruieni?

Și acum, clipul Mastercard:

Schimbare de registru

Știu că am promis și poze de la concert și ale autografelor de pe posterul care zace pe masa din sufragerie, însă am descoperit că nici măcar o poză nu a ieșit clară, în poza cu Ribeiro am ochii închiși, iar posterul este prea mare și - cum stau singură - nu are cine să-l țină drept să-l „prind pe tot în poză”.

În filmuleț: Moonspell - Awake - live in Bucharest, 2008

Ok, dar ce legătură are titlul cu cele spuse mai sus? Ei bine, astăzi între 2 pagini citite pentru cursul de Imagologie și o gură de Pepsi am avut o revelație. Nu am scris nimic constructiv/elocvent pe blog. Până acum a fost doar o înșiruire de frustrări, de înjurături spuse frumos, obsesii, activități de-ale mele total neinteresante, gânduri care îmi trec prin cap la un moment dar și care mai mult ca sigur nu se regăsesc și prin mințile altora. Mie îmi place să scriu, probabil asta e problema. Și atunci când încep să scriu nu ma mai poate opri nimeni. Cuvintele curg, gândurile zboară, Alex bate câmpii.

Drept urmare, am decis ca în viitor să postez analize sau descrieri ale unor evenimente care nu sunt/au fost izolate, lucruri de interes general așa cum le văd eu.

Still all fascinated...

Moonspell - 17 mai - Amfiteatrul Mihai Eminescu. Un moment pe care eu îl așteptam de cel puțin 5 ani. Concertul propriu-zis nu a fost nici pe departe așa cum mă așteptam, ci de zeci de ori mai bun. Nu au pus accentul pe piesele noi, nici măcar pe piesele de pe albumul pe care urmează să-l lansezi pe 19, ci pe piesele care i-au facut cunoscuți.

<- Pedro Paixão (guitar & keyboard) and myself

Ceea ce scriu nu se vrea a fi o recenzie.



Am fost plăcut surprinsă când au cântat Awake, melodia mea preferată, și deja mută, paralizată la Alma Mater. Concertul nu mi-a confirmat numai faptul că Moonspell este o formație care sună MULT mai bine live decât înregistrată, dar și faptul că Moonspell fără Fernando Ribeiro nu ar fi nimic. Și asta nu datorită pregătirii slabe a instrumentiștilor, ci a charismei și a jocului scenic ale solistului vocal.



Miguel Gaspar (drums) & myself ->




După câteva ore de somn promit să postez poze de la concert și cu domnul Ribeiro, precum și o poza cu posterul plin de autografe cu dedicație.

Azi avem posturi pe bandă rulantă

Astăzi a fost o zi minunată.
M-am trezit la 4 a.m și am aflat că până la urmă voi fi dată în judecată pentru că am modificat o poza a unui copil și am folosit-o în prezentarea campaniei pentru Olimpiadele Comunicării. Great, isn't it?
Am luat micul dejun la ora 7 (!!! pentru oră și !!!!!!!!!!!!! pentru faptul că eu am putut manca când cocoșii vecinilor croncăneau de zor și păsărelele din copacii din fața blocului le făceau concurență).
Am încercat să citesc pentru un test de seminar, dar evident că am adormit.
M-am trezit la 12 și am dat cu banul dacă să mă duc sau nu. M-am spălat pe dinți, m-am schimbat și am plecat.
Am luat 10.
Am aranjat cărțile în bibliotecă, ceaiurile pe raft în bucătărie și fardurile pe etajeră în baie.
Am subliniat în cursul de imagologie toate referirile la Vlad Țepeș.
Am mâncat un Twix și am băut Pfanner de portocale.
Am curățat laptopul și am pus sacourile în șifonier.
Am vorbit la telefon (Anunț oficial că începând de azi nu mai răspund la numere necunoscute).
Am vrut să fac ordine pe birou, însă lenea a fost prea mare, așa că am ajuns în cele din urmă în pat, în fața laptopului, moment în care mi-am adus aminte că am de făcut niște „referate” (for the record: la facultatea de administrație și afaceri de la Universitate „referat” înseamnă articole de pe wikipedia puse cap la cap, fără trimiteri bibliografice, spre deosebire de FCRP, SNSPA, unde sunt necesare cel puțin 3 surse bibliografice și unde pentru orice citat fără ghilimele ești acuzat de fraudă intelectuală).
Și tocmai am realizat că îmi place să postez pe blog.

Much Ado About Nothing

Ceea ce urmează nu este o recenzie vreunei puneri în scena a piesei lui Shakespeare, ci o părere despre finalele Olimpiadele Comunicării (proba comunicare politică).
La 8:45, cu cățel și purcel pășesc pe covorul roșu de la Casa Poporului, și aștept restul echipei. Încerc să intru în sală sa-mi las geanta, dar 2 domnișoare extrem de draguțe și zâmbitoare (unii ar spune prea) ne-au rugat (adică pe mine, mama și tata) să rămânem pe holul frumos, luminos, dar fără scaune până la ora 10, când încep prezentările.
Îmi aduc aminte că minunatul meu coleg Cătălin îmi spusese cu câteva ore înainte că prezentarea noastră fusese „puțin” modificată de către cei de la Olimpiade și că spotul radio nu pornea așa cum îl setaserăm noi sâmbătă dimineață, așa că profitând de timpul rămas până la ora 10 îl caut pe Marius Balaci și îl rog să mă lase să modific setarile unui slide din prezentare.
Probabil că acesta a fost momentul în care toate au început să meargă rău. Răspunsul a fost evident negativ („Nu mai puteți modifica nimic la prezentare.”), Ion a întârziat => nu am avut timp pentru nicio repetiție generală, am aflat că una dintre echipe este compusă din oameni cu masterate în comunicare politică/psihanaliză, m-a luat durerea de cap, amețeala și brusc mi-a venit să vomit (ca înaintea fiecărui eveniment important care implică prezentarea unui text în fața unor oameni mai deștepți decât mine - o scurtă precizare: înainte de proba orală la română la BAC am vomat de 2 ori) și prezentarea noastră a fost evident defazată și extrem de nașpa (și din vina noastră, mărturisesc, însă pe mine personal cei de la Step up Communication - ăia cu masteratele de care ziceam mai devreme - m-au facut praf).
Ce a fost totuși OK luni? Ciutacu, vestitul jurnalist, care arată mai bine în realitate decât în poze și care a avut milă de noi și nu ne-a spus ce penibili și inapți suntem, tata care a facut zeci de poze, Adriana Săftoiu, care a zâmbit cât timp am prezentat (chiar dacă a făcut-o probabil din politețe și pentru încurajare), mama, care m-a dus la cumpărături să mă scoată din starea bleagă în care mă aflam, Anca Alexandrescu și Vlăduț care m-au încurajat și Ștefan Stănciugelu, pentru că a fost fix în fața mea. Și pateurile, era să uit.

Thoughts before the finals

Mai sunt 5 ore până mă întâlnescu cu echipa. 6 până încep finalele.
Trebuie să scriu discursul.
Mă bucur că am reușit să mă opresc din plâns. De nervi.
Sper să fie apă caldă să pot face o baie.
Mă bucur că l-am convins pe G. să nu ne dea în judecată și că am putut păstra fotografia lui în prezentarea noastră.
Nu știu ce fustă să-mi iau maine și dacă să mă duc la seminarul de PR.
Sunt curioasă daca voi putea vreodată să urăsc pe cineva.
Nu îmi place când ma înjură oamenii (care contează sau nu).
Am emoții, îmi vine să vomit și mă doare capul.
Îmi e dor de Sabin, cu care nu m-am mai întâlnit din clasa a XII-a (scurta întâlnire din metrou în care doar ne-am salutat nu se pune).
Ce bine că am descoperit nessul cu Pepsi...
Mă mint spunându-mi că nu îmi e somn.
Nu știu ce cum să prezint slide-ul cu bebelușii.
Mă mut în pat. La birou nu sunt productivă.

OC finals, here we come!

Dupa câteva ore de somn binemeritate, vă anunț că astăzi am predat campania pentru Olimpiadele Comunicării.
A fost mai greu decât mă așteptam, am fost mai puțini decât ar fi trebuit, însă mie îmi place să cred că am făcut o campanie bună. Ne-am întâlnit ieri la 16:30 și am plecat înspre casă astăzi dimineață la ora 9:10.
Am conceput printuri, logo-uri, teasere, bugete, calendare, am înregistrat spotul radio , am retușat tacticile și strategia, am făcut prezentarea powerpoint, am ales melodii, am sincronizat muzica cu slide-urile și am băut ness și pepsi aproape la fel de mult ca în sesiune.
M-am enervat, ne-am înjurat, m-am pregatit de plecare de fiecare dată când cel cu care mă certam nu era în stare să-și argumenteze punctul de vedere, am râs, m-am panicat, am intrat în criză de timp, am fost hiperactivă, am vorbit mult și tare și m-am uiat pe geam.
A fost draguț, dar la anu` promit că mă apuc din timp de campanie.

PS: Au mai ramas 7 zile până la Moonspell și una jumate până la prezentările finale...

Cramped

Aproape o săptămână fără să scriu nimic. Am fost ocupată și uneori prea obosită pentru a lega câteva cuvinte într-o fraza coerentă.
Săptămâna asta am simțit cum se strâng pereții în jurul meu, cum toți așteaptă de la mine ceva mai mult decât aș putea să le ofer. Îmi propusesem să fac mai multe decât am reușit să fac, dar lucrurile chiar nu ne ies întotdeauna așa cum vrem.
Am aflat că am mai multe absențe la seminarii decât credeam, că unii oameni chiar nu se pot schimba, că unii chiar nu ar trebui să se schimbe, însă încearcă din răsputeri să fie altfel, că părinții mei sunt alături de mine și că suferă uneori că nu mai sunt clasa a XII-a și nu mai vin să mă ia în fiecare vineri și uneori și sâmbăta de la pregătire la germană (și spun asta cu toate că sunt conștientă că există riscul de a cădea în penibil).
Mi-am adus aminte de oamenii care au ținut la mine, dar pe care nu i-am apreciat așa cum ar fi trebuit și care au găsit alte persoane dispuse să le acorde atenție și lase orgoliul la o parte.
Cred că am baut prea mult ceai de tei și vremea de afară mă influențează mai mult decât ar trebui.
Promit să revin cu ceva mai vesel.

Plouă

În ultimul timp sunt cam nervoasă.
Mă enervează că afară ploua, că este frig, că trebuie să port bocanci și palton și nu pot sa ies afară în tricou și teniși fără să fac faringo-amigdalită. Vreau să fie cald și soare.
Mă enervează aglomerația de la metrou și din trenuri, șoferii care înjură pietonii, îi claxonează și trec cu viteză prin bălți. Propun interzicerea autoturismelor în centru și scurtarea timpului în care ajung metrourile în stație.
Mă enervează oamenii radicali care nu acceptă explicații, care cred că mă cunosc, că mă pot eticheta după căteva zile petrecute cu mine și care nu acordă nimănui a doua șansă. Consider că trebuie să faci și compormisuri la un moment dat. Altfel riști să pierzi momente și oameni frumoși.
Mă enervează cei care cred că au întotdeauna dreptate. Aș vrea ca toți să fie în stare să treacă peste orgolii și să-și accepte greșelile.
Mă enervează faptul că mi s-a reproșat că sunt prea prietenoasă, că am încredere în oameni, că vreau să continui relații pe care unii le-ar abandona. De obicei se întâmplă invers...
Mă enervează că nu mi-am luat camera foto la mare de frică să nu-mi fie furată. Propun să-l clonăm pe Țepeș.
Mă enervează multe, dar promit că beau un ceai de tei și mă calmez.

Nervi de primăvară-vară

A fost și îndelung-așteptata minivacanță de 1 mai, cu ploaie, aglomerație și frig. Și eu, ca și jumatate din tineretul român, la mare.
Speranțele mele de vreme bună și călduroasă s-au naruit în momentul în care am ieșit din bloc la ora 5:37 cu rucsacul în spate și geanta pe umăr. Cele două tricouri, hanoracul și geaca nu mi-au ținut de cald nici măcar în autobuz. Cu gândul la un tren bine încălzit și un loc comfortabil (că doar nu plătesc biletul degeaba) am ieșit din metrou și m-am îndreptat spre casele de bilete ale Gării de Nord, care erau surprinzător de libere.
Speranța că nu va fi lume multă în tren și nici la mare a murit când casiera mi-a spus că nu mai are locuri. „Nu-i nimic, stau la bagaje, ca de obicei”, am luat biletul și m-am îndreptat către linia 14. Cameramani, sacoșe de Europa, saci de dormit, alcool și geamantane. Multe. Eu - pierdută în spațiu.
Trecem peste evenimentele dezagreabile din tren și ajungem la episodul Vama Veche. Cameramani încă nu, sacoșe de Europa doar câteva, mulți saci de dormit și multe corturi, și mai mult alcool și geamantanele bătrânilor care plecau la tratament în Techirghiol sau Mangalia înlocuite de trollerele domnișoarelor care coborau din BMW-uri. Frumos. Seara am plecat în Costinești.
Sâmbătă am venit acasa din cauza ploii și a oamenilor frumoși și deștepți de pe litoralul românesc. Cu personalul, în compania unor doamne care mi-au povestit despre foametea din anii `40 și despre „Dansez pentru tine”. Simpatice.
Singurele lucruri care mi-au plăcut în aceste câteva zile petrecute departe de pătura mea cu steluțe au fost jeleurile Haribo la 7 lei punga de 500 g, rimelul și iluminatorul Estee Lauder pentru care am scutit vreo 40-5o RON (cumparate din magazinele Duty Free) și concertul Luna Amară.
Trist și enervant.