Despre visuri

De câteva zile caut subiecte pe care le-aș putea expune în maniera proprie pe blog. Din lipsă de timp, de lene sau pentru că ideile zboară până când calculatorul meu virusat binevoiește să-mi deschidă o fereastră de Internet Explorer, de mai bine de două săptămâni n-am mai scris nimic. Absolut nimic.

Deschid o paranteză: Asta mă face să mă gândesc serios dacă voi putea scrie în revista FCRP pe care niște colegi cu un spirit organizatoric mai bine dezvoltat s-au hotărât să o înființeze. Închid paranteza.

Revenind. Voiam să scriu că m-am îndrăgostit. Că nu mai sunt deprimată și că râd mai mult ca niciodată. Că port tocuri de două săptămâni și că nici nu am genunchii juliți, nici vreun dinte spart. Că îmi ies măselele de minte și nu mai pot căsca gura atunci când vreau să beau cu sticla, dar o pot face la vitrinele ce prezintă colecțiile toamnă-iarnă. Subiecte erau destule, inspirație și timp nu prea.
Ieri am avut o discuție interesantă. Cu el. Despre noi (înșine). Pe lângă întrebările mai mult sau mai puțin stupide („atunci când ne-am întâlnit prima oară te gândeai că o sa ajungem să fim așa?”), m-a întrebat dacă am vreun vis. Nu genul ăla de vis pe care îl ai noaptea și în urma căruia te trezești plângând, transpirat și cu dorința de a te simți în siguranță sau cel care îți lasă un zâmbet tâmp pe față, gândindu-te cum ar fi dacă s-ar întâmpla pe bune. Nu. Visul ăla gen „când o să fiu mare vreau să mă fac astronaut”. Sau „o să mă mărit cu un prinț și o să am doi copii: un băiat și o fată”.
N-am știu ce să-i spun, am răspuns cu un surâs și am schimbat subiectul.

Întotdeauna am evitat formularele de concurs în care trebuia să completez un câmp intitutal - de cele mai multe ori - „Care este cel mai mare vis al tău?”. Pentru că nu știu și pentru că îmi e frică să mă gândesc pe termen lung. Nu îmi este neapărat frică de ideea de a îmbătrâni sau de moarte, ci de viitorul meu ca individ. Ca persoană.
Nu vreau să am niciun vis exprimat oriunde altundeva decât undeva adânc în mintea mea pentru că nu vreau să îmi creez anumite așteptări care o dată cu trecerea timpului să se tranforme în deziluzii.