Je t'aime, moi non plus

Astăzi mi-am adus aminte de una dintre cele mai sexy melodii ale tuturor timpurilor. Dacă originalul reușea să mă ducă cu gândul la un lac pe malul căruia se plimbă un el și o ea, varianta Brian Molko & Asia Argento mă face să mă gândesc la ceva mai mult. Melodia e sexy și , în același timp, tristă. Rau. El o iubește, ea îl trimite la plimbare, după care se întorce roata. Ea îl iubește și degeaba, pentru că lui îi trecuse deja.
Just like in real life.




Placebo - Je T'aime, Moi Non Plus

?

Ți s-a întâmplat vreodată să nu înțelegi ce vor alții de la tine, să nu pricepi ce urmăresc, oricât de mult te-ai chinui? Sau mai mult, să nu știi ce anume din mărturisirile contradictorii ale unei persoane să crezi?
Ți s-a întâmplat ca oricât de mult te-ai concentra să nu te gândești la acel unic lucru care știi că te dă peste cap și te face să uiți de tine și de lumea care te înconjoară să cazi pradă amintirilor și să te lași purtat de ele ore în șir și doar telefonul care sună insistent să te scoată din starea de reverie în care zaci?
Ți s-a întâmplat să asculți o melodie de mii de ori și să nu te plictisești de ea pentru că îți dă senzația că acel cineva de care îți este dor se află mai aproape de tine? Sau să te regăsești perfect în pasaje ale unei cărți sau versuri pe care le-ai citit cândva și să te întrebi cum de autorul trăiește și în ziua de azi când tu simți că se prăbușesc pereții în jurul tău?
Ți s-a întâmplat să nu poți să respiri, să simți că te sufoci pentru că prea multe gânduri îți apasă mintea și inima e deodată prea grea sau să te întrebi de ce cartea asupra căreia stai aplecat este udă și să observi că de ceva timp îți curg îți curg în mod inexplicabil lacrimi pe obraz?
Și mie...






Noir Desir - Des armes


Se pare că numărul posturilor melodramatice a început să crească simțitor în ultima săptămână. Aș vrea să spun că e ceva trecător...

Procrastination

Până acum câteva zile nu reușeam să înțeleg de ce în sesiune crește considerabil numărul posturilor pe bloguri, de ce în ultimele două săptămâni forumurile sunt mai active sau de ce crește numărul orelor petrecute online.
Credeam că eu sunt una dintre puținele persoane cărora le place să amâne învățatul sau începerea unui proiect. Credeam că numai eu găsesc întotdeauna ceva mai important de făcut, că exact în momentul în care mă așez pe canapea cu cartea în brațe și paharul cu ness lângă mine văd niște haine pe fotoliu care îmi distrag atenția și nu mă lasă să mă concentrez. Atunci mă ridic, le adun, le împăturesc frumos și, când în sfărșit vreau să le pun în dulap, descopăr că sunt câteva tricouri așezate pe raftul cu bluze cu mânecă lungă, că niște maiouri au migrat peste pantaloni, că în șifonierul meu este un haos și că trebuie să fac neapărat ordine. Și așa amân cu cel puțin 30-40 minute momentul în care să mă apuc de învățat.
Mă duc apoi la bucătărie să-mi fac niște ness și mă împiedic de tenișii aruncați pe hol. Aloc alte 20 minute aranjării pantofilor în debara și organizarea conservelor și borcanelor pe culori. În bucătărie găsesc vasele nespălate și - evident - mă apuc să le lustruiesc până scârțâie de curățenie.
Lista poate continua, însă ideea e aceeași: găsesc întotdeauna altceva de făcut când vine timpul să învăț. Ok, dar care este legătura cu titlul și cu începutul articolului? Ei bine, procrastination înseamnă amânarea treburilor pe care le ai de făcut. Exact cum fac eu când vine vorba de învățat. Exact cum fac trei sferturi dintre studenți, cum probabil faci și tu, cum făcea și mama când era studentă, și colegul de cameră al tatălui meu and the list can go on.

For an individual, procrastination may result in stress, a sense of guilt, the loss of personal productivity, the creation of crisis and the disapproval of others for not fulfilling one's responsibilities or commitments.
Feeling that they lack the ability or focus to successfully complete their work, they tell themselves that they need to unwind and relax, that it’s better to take it easy for the afternoon, for example, and start afresh in the morning.
While academic procrastination is not a special type of procrastination, procrastination is thought to be particularly prevalent in the academic setting, where students are required to meet deadlines for assignments and tests in an environment full of events and activities which compete for the students' time and attention. More specifically, a 1992 study showed that "52% of surveyed students indicated having a moderate to high need for help concerning procrastination".

Deodată nu mai e vorba doar de lenea individului, ci se pare că este o boală a majorității, cu grave consecințe dacă nu se iau măsuri. Problema este că nu am găsit niciun medicament anti-procrastination, niciun ceai sau leac băbesc, așa că singura metodă de vindecare - cred eu - este voința. Sau baricadarea într-o cameră goală, în care să fiți numai tu și cursurile tale. Cum sunt convinsă că aproape nimeni nu are suficientă voință încât să treacă pe lângă mobila plină de praf fără să se ducă să ia Pronto și o cârpă din dulap, nu pot să vă urez decât spor la golit sufrageria. Sau dormitorul.

It's not love until it hurts

Clișeu sau nu, ăsta e adevărul.
E vorba de un tip pe care l-am cunoscut acum 3 ani la un concert. La Deftones. Eram foarte bronzată și mi se lua pielea de nas. Cred că asta l-a și făcut să se uite insistent la mine și să-mi spună „Bună”. Era un tip simpatic, cu părul lung și creț și purta un tricou verde cu un cangur galben în partea stângă. Sau dreaptă. Nu mai știu. Am stabilit să ne întâlnim la un festival de pe lângă Arad, deși habar n-aveam dacă pot ajunge acolo și nu vorbisem cu el mai mult de 5 minute. Pentru a scurta povestea: da, ne-am întâlnit, da, am stat împreună, da, a fost frumos.
Am fost la mare, a fost la mine, am fost la el, i-am cunoscut pe ai lui, am fost la festivaluri, ai mei l-au plăcut, am făcut Revelionul în Sibiu, am umblat prin majoritatea barurilor din Timișoara și am petrecut 3 ore căutând Expiratul în București.
Am trecut peste multe momente mai mult sau mai puțin plăcute, peste vicii, peste narcisism dus la extrem, peste certuri, peste kilometri și persoane care ne despărțeau. Am iertat în aproape 3 ani cât alții nu au iertat într-o viață și nu simțeam că fac ceva greșit.
De când am intrat la facultate, ne certam din ce în ce mai des. Era ceva nou pentru amândoi, eram stresați, schimbaserăm orașul și trebuia să ne adaptăm. El în Timișoara, eu în București. El muncea, eu nu. Eu luam trenul până acolo, el mă aștepta în gară. Eu dormeam, el pleca la facultate sau la serviciu. Noi ieșeam, el îi cunoștea pe toți, eu pe nimeni. Eu așteptam atenție, el nu era dispus să mi-o acorde. Eu plecam, el venea după mine. Până într-o seară, când eu am ajuns la 2, el la 8. Eu dormisem, el ... avusese grijă ca persoanele de sex feminin în compania cărora se afla să se simtă cât mai bine. M-am urcat în tren și i-am spus să nu mă mai caute. Niciodată.
Am șters numerele de telefon (doamne, ce copilărește sună!) și am încercat să nu mă mai gândesc la el. Îmi imaginam că a trecut deja peste și că probabil este deja cu una dintre studentele de la Arte care l-au fascinat de la început.
Nu m-a căutat până acum câteva zile când primesc un mail în care îmi spunea că a realizat că a greșit, că s-a schimbat, că îi pare rău, că m-a iubit, că îmi mulțumește, că are o prietenă în care mă vede pe mine (pe care, culmea, o cheamă Alex, e brunetă și are ochii verzi) și că speră să nu îl judec greșit. Deși sunt o persoană mai degrabă superficială, nu l-am putut uita în 3 luni și sentimentele pentru el - am descoperit o dată cu citirea mailului că - erau doar amorțite (adică nu gone for good, ci doar idle).
El este confuz, eu nu știu ce să cred.
El are prietenă, eu îl iubesc.
El se uită la film, eu scriu asta pe blog.


Now be quiet and drive...



Deftones-Be Quiet and Drive

Muzica clasică

Între o înghițitură de Pfanner de portocale și o pagină din cursul de sociologie mi-ai dat seama că eu nu am muzică clasică în calculator. Nici pe CDuri. Nici în iPod.

[Deși nu sunt o ascultătoare împătimită a genului, simt nevoia ca din când în când să ascult altceva decât muzica cu care sunt obișnuită, muzica pe care o ascult în metrou, în drum spre casă sau când stau în pat cu laptopul în față.]

Aveam chef să ascult muzică clasică și nu aveam de unde, iar la viteza cu care downloadez cred că aș fi luat simfonia a cincea a lui Beethoven până la sfârșitul săptămânii. Mărturisesc că varianta google nu mi-a venit în minte decât după vreo 2-3 minute în care m-am gândit dacă există vreo șansă ca pe CDurile de la Marius să găsesc niște Bach, Haydn, Mozart sau Debussy.
Și așa am dat peste situl ăsta și am rămas uimită când am văzut câte posturi de radio care au în playlist numai muzică clasică pot exista în Austria sau Franța și câte în România (da, avem și noi unul amărât..).

Oare numărul ridicat al posturilor de radio de acest gen din țări fără iz balcanic se datorează tradiției sau publicului numeros care cere așa ceva? Înclin să cred a doua variantă pentru că am învățat cândva la economie că nu are sens producerea unui bun care nu este necesar publicului. Mai exact, de ce și-ar pierde băieții nopțile să întrețină niște posturi de radio pe care nu le cere nimeni?

Am avut curiozitatea să caut și niște radiouri online cu manele și iată ce am găsit: *. Asta spune multe despre noi ca popor...

Nu contează cine votează...

...contează cine numără. Aceasta a fost concluzia la care a ajuns domnul Ciutacu în cadrul unei emisiuni pe Antena 3.

Ok, recunosc. Vreau să optimistă și îmi place să cred că alegerile nu sunt o farsă, un praf pe care îl arunci în ochii unora care cred că pot schimba ceva prin votul lor. Un fel de „lasă-i dom'le să meargă la vot, să creadă că ne pasă lângă sigla cărui partid pun ștampila, că noi oricum știm cine tre' să iasă”.

Eu am fost la vot, chiar dacă asta a însemnat să fac niște săpături pentru a afla unde anume se află secția la care sunt arondată. Nu am fost doar pentru a mă simți cu conștiința împăcată, pentru a îndeplini „îndatorirea civică” de care pomenea Tăriceanu, ci pentru că vreau să cred că oamenii pe care i-am votat pot aduce o schimbare.


PS: În caz că vă întrebați, sunt genul de om care nu aruncă flyerele electorale pe stradă sau, în cel mai bun caz, la primul coș de gunoi. Dacă nu sunt interesată nu le primesc, iar dacă mă interesează le citesc și le păstrez. În exemplar unic. Așa se face că un colț al unui raft din bucătărie este destinat materialelor din perioada (pre)electorală. Cărticica lui Inimăroiu, CDul lui Gușă, consultația la Optinova a lui Piedone, CVul incredibil al lui Gâf-Deac și alte atfel de lucruri pe care le culeg conștiincioasă din cutia poștală sau pe care le adun în geantă de la corturile multicolore.

Azi...

am un sentiment inexplicabil de apăsare.
Nu e din cauza sesiunii. Nu-mi pasă de note, ci doar cu ce rămâne după examen.




Anathema - One last Goodbye


Culoarea părului e din ce în ce mai deschisă, eu mă simt din ce în ce mai departe de oameni, de lucruri. Nu ascult nici My Chemical Romance, nici Tokio Hotel, nu mă tai cu lama și nici nu stau într-un colț al sufrageriei mele roșii plângând și rugându-mă să-mi găsesc sfârșitul. Cred că toți trec printr-o perioadă mai tristă a vieții, nedeterminată de un ceva pe care să poți să-l numești. Ea vine pur și simplu.

Da, blogul poate fi un loc în care să-mi exprim frustrările. Blogul nu trebuie să fie neapărat o modalitate de a comunica cu alții, ci un exercițiu de corență. Un fel de „hai să ne jucăm și să vedem cât de coerent poți să exprimi ce trece prin căpșorul tău într-un moment în care te simți aiurea”. Un exercițiu pe care mulți îl trec cu brio. Alții nu.