joi, decembrie 10

Blestemul fostei prietene

În evoluția oricărei relații de tipul ne-am văzut-ne-am plăcut-ce rămâne de făcut există două momente cruciale. Primul, generic denumit hai să ne cunoaștem mai bine , descrie în cuvinte destul de multe și inutile motivele despărțirii de ex, precum și o amplă caracterizare a respectivei persoane, de la stil de conducere la defecte, de la performanțe sexuale la animale de casă. În funcție de circumstanțe, acesta poate include și mărturisiri de tipul „bă, știi, eu încă țin la ea/el” sau, mai grav, „nu știu dacă aș putea să spun nu dacă ar vrea să ne împăcăm”.
Al doilea moment esențial survine, de regulă, după intense întâlniri în scopuri ocazional amicale, ieșiri în grup la suc sau vizite la domiciliul părinților uneia din părțile implicate și se concretizează în necesitatea purtării Discuției. Adică partea extrem de jenantă și dificilă în care cel cu perechea mai mare de cojones îl întreabă pe celălalt încotro se îndreaptă relația mixtă pe care au avut-o până atunci. Brusc e nevoie de o definire mai clară a naturii legăturii.

*

Ei bine, nu știu ce-am mâncat când eram mică (sau, mai bine spus, știu cu siguranță ce nu am mâncat), că momentul hai să vorbim despre foști nu decurge niciodată conform așteptărilor și niciodată nu scap de umbra fostei prietene. Fie că este vorba de tipe care seamănă leit cu mine, de moldovence cu țâțe (mai) mari sau de persoane aparent perfecte cu care respectivii au fost un număr considerabil de ani, există întotdeauna scheletul din dulap care nu poate fi îngropat sau fantoma din pod care când crezi că totul merge perfect decide să-ți facă o vizită.
Fiind o persoană care supra-gândește și supra-interpretează, inițiativa Discuției este adeseori luată de mine și deși eu sunt întotdeauna cea confuză care vrea să știe sau să fie sigură, amânarea de frica răspunsului este cea mai des adoptată soluție.

*

Fetele nu știu ce vor.

vineri, noiembrie 27

Greșeli

Mi se întâmplă tot mai des să vreau să mă dau cu capul de pereți gândindu-mă la greșelile incredibil de stupide pe care le comit din simplul motiv că în momentul respectiv nu am nimic mai bun făcut. Ceva la modul „dacă totul merge atât de bine între noi și tot stăm atât de relaxați și apropiați pe canapea, de ce să nu te mușc eu de burtă și tu să te enervezi, să pleci și să nu mai vorbești cu mine?”

Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.

Cred că mă atașez prea repede de oameni.

miercuri, noiembrie 25

Trăiesc!

N-am stat degeaba. Începusem să scriu vreo trei articole pe care le-am abandonat în punctul critic de 10 rânduri. Am observat că orice text ce se apropie de jumătate de pagină îmi creează un blocaj mental peste care nu pot trece. Și chiar dacă aș reuși să scriu și rândul 11-12-13-25 probabil la final m-aș simți redundantă și aș sterge tot.

Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.

Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.

Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.

sâmbătă, septembrie 12

Back in Business

La cererea fanilor am revenit.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.

***

Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.

Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.

Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.

Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.

vineri, iulie 24

Random

Situațiile cele mai ciudate sunt atunci când oamenii pe care nu i-am mai vazut de ani, zile sau săptămâni mă întreabă ce-am mai făcut în ultimul timp. Și sunt multe și nu știu de unde să încep, așa că îmi bag picioarele și tac. La fel ca Nichita Stanescu. Numai că el se apropia de pietre.
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...

sâmbătă, iulie 4

Re:Seminar

Evenimentul despre poziționare și branding de pe 2 iulie a fost relevant și redundant în același timp. Redundant în măsura în care spre sfârșit discuțiile și atacurile personale au luat locul prezentărilor pentru care venisem acolo, iar relevant pentru că cel puțin unii oameni și-au făcut treaba.
Primul speaker, Cristina Popov, a vorbit despre brand în general: ce este un brand, ce trebuie să ai în vedere atunci când vrei sa-l creezi, cui se adresează. O prezentare mult prea teoretică, în care mi s-a repetat ceea ce știam deja, și anume că un brand (probabil Cristina referindu-se la produsul ce urmează să devină un brand) trebuie ținut sub control și dezvoltat urmând pașii deja cunoscuți în PR (realizarea unei analize SWOT, stabilirea obiectivelor, a publicului țintă și a strategiei de comunicare, alegerea unui moment de lansare, evaluare).
Pyuric ne-a explicat cât este de important să ai inițiativă în mediul online, să comentezi și să urmărești blogurile care te interesează în mod direct, să fii abordabil și prompt și să-ți creezi un profil. Cu alte cuvinte, este vital să ai o identitate vizuală, să folosești propriul nume, nu o poreclă dată de colegii din generală, să le spui celorlalți câteva cuvinte despre tine atât pe propriul blog, cât și pe profilurile de twitter, facebook sau linkedin care vin în completarea acestuia. Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la prezentarea ei a fost oferirea exemplului personal. Ne-a spus că este nevoie de răbdare și curaj și, dincolo de toate, de naturalețe și implicare.
Alexandru Negrea a avut - din punctul meu de vedere - prezentarea cu cel mai mare impact asupra publicului, punctând clar ce trebuie și, mai ales, ce NU trebuie să facă un blogger la evenimentele offline la care participă. Dincolo de regulile de bun simț a căror menționare nu am considerat-o neapărat necesară (gen dușul de dinaintea evenimentului, stresarea speakerilor după terminarea susținerii discursurilor sau monopolizarea discuțiilor cu alți participanți), Alexandru a spus niște lucruri extrem de folositoare despre articolele post-eveniment. Nu atât despre scrierea propriu-zisă a lor, care până la urmă depinde în cea mai mare parte de talentul și capacitatea de sintetizare a bloggerului, ci despre importanța linkurilor către participanți/speakeri și „mediatizării” articolului respectiv.
Vali Petcu a preferat să răspundă unor întrebări care au întârziat să apară. A fost condimentul evenimentului, deși uneori poate a fost prea mult. A avut, cu toate acestea, intervenții și sfaturi constructive.
Costin Cocioabă, organizatorul și moderatorul seminarului, a subliniat pe fugă succesul blogurilor de nișă bine făcute în comparație cu site-urile, oferind exemplul monden.info vs. mtv. Probabil prezentarea ar fi fost mai detaliată dacă nu ar fi fost atât de stresat de timp.

Mi-a plăcut și am învățat suficiente lucruri noi și spun asta chiar cu riscul de a mă exprima clișeic. Data viitoare sper să fie mai mult timp destinat atât prezentărilor, cât și socializării post-eveniment. Orange Concept Store n-a fost un loc tocmai prietenos.

duminică, iunie 28

Deci.

Am început școala de șoferi în fascinantul oraș care m-a adoptat de vreo doi ani încoace și pe care îl urăsc două zile pe săptămână și îl iubesc trei. În celelalte două mi-e indiferent. București deci.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.

luni, iunie 15

*

De-a lungul anilor de adolescență au existat personaje care exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinație. Era mai mult decât o stare care mă făcea să mă împiedic de fiecare dată când treceau pe lângă mine și să fiu complet incoerentă cel puțin cinci minute după respectiva intersectare, însă nu era nici pe departe genul de obsesie datorită căreia să ajung să vânez și să-mi însușesc chiștocul aruncat la întâmplare pe jos de subiectul în cauză.

O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.

Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.

Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.

marți, iunie 9

BlogTrip

Vreau să merg în excursie în Oradea, însă eu aleg mașinile după culoare și nu știu să instalez un windows. Drept urmare, mașina mea va fi neagră, laptopul va avea în continuare Vista până când cineva îmi va instala o altă versiune mai puțin cauzatoare de nervi și țipete în mijlocul nopții, iar eu mai am o singură șansă de a pleca într-o vacanță fără să plătesc transportul. Să scriu deci despre cum am făcut cunoștință cu internetul, încercând să evit pe cât posibil structura unei compuneri de clasa a patra.
***
Eu am fost privilegiată. Am avut calculator acasă și internet de îndată ce Connexul a decis că e timpul să profite și să inventeze xnet-ul. Țin minte că era aproape la fel de enervant ca Windows Vista acum și că dacă voiai să te conectezi pe la 22 trebuia să începi cu rugăciunile de pe la 21. Nu frecventam internet cafe-urile decât atunci când chiuleam de la biologie sau când sor-mea se juca Chicken Invaders sau Prince of Persia.

mIRC-ul era pe atunci ceea ce sunt acum yahoo messenger-ul, facebook-ul și hi5-ul laolaltă. Adică singura modalitate de a interacționa cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care ai fi putut avea ceva în comun. „Asl pls” a făcut furori la fel cum a făcut și vreo 5 ani mai târziu deja-clasicul „lol”. Download-urile cu 5kb/s erau semne că Dumnezeu există și facturile de telefon erau semne că poate uneori nu trebuie să-i ceri atâtea dovezi.

Când ajunsesem și eu în final să fiu operator pe niște canale mai șmechere s-a dus moda mIRC-ului și a apărut ca metodă de socializare Y!m, care, din păcate, nu-mi dădea posibilitatea să-i dau pe alții afară dintr-un chat room pentru că nu-mi plăceau mie nickname-urile lor. M-am adaptat și am spus „bă, mi-a părut bine, dar trebuie să plec” programului care pentru mine era sinonim cu internetul.

Odată cu messengerul am descoperit că mai există și alte site-uri în afară de k.ro pe care îmi pot face adresă de mail, că viteza creștea la fel de repede ca rata inflației, că Moș Crăciun poate aduce nu numai pijamale și caramele, ci și webcamuri și căști, că de pe net pot lua filme și, la fel de bine, viruși.

A urmat apoi o perioadă oarecum stagnantă, lipsită de invenții majore care să-mi dea peste cap existența liniștită. Mă jucam pe miniclip.com, ascultam melodii trase de pe net, căutam formații mișto pe myspace și mă minunam de google. Mi-am făcut apoi blog, după câteva luni cont de twitter și last.fm. Acum deja mă plictisesc și mă întreb what's next.


duminică, iunie 7

On diplomacy

Diplomatul nu este numai o prăjitură. Sau un anonim care în urma unui lung proces academic a obținut o diplomă. Sau un X sau Y numit într-o țară străină pentru a trata în numele statului pe care îl reprezintă. Există și un alt sens, vag cunoscut pe plaiurile mioritice chiar și de către icșii sau igrecii menționați anterior.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.

miercuri, mai 20

Retarded

Astăzi vreau să scriu despre mai multe. A început sesiunea și este cât se poate de evident și natural faptul că doar cu câteva ore înainte de un examen pe mine mă lovește subit inspirația și dintr-un prea-prin sufletesc simt stringenta nevoie de a mă exprima. Cum sunt singură în apartament și sigură că la ora 3 nici vecinii și nici prietenii nu ar aprecia o eventuală întrerupere din somnul atât de liniștit, mă exprim în scris. Nu cânt, nu țopăi, nu dau telefoane.

La Olimpiadele Comunicării ne-am făcut de căcat. După atâtea vizite în Băneasa și atâția neuroni omorâți degeaba în certurile interminabile cu câțiva minunați coechipieri, prezentările, deși ar fi trebuit să reprezinte o încununare cu niște lauri imaginari a săptămânilor de muncă, au fost jenante. Mai bine stăteam acasă. Toți. Măcar de mi-aș fi cumpărat, ca anul trecut, niște haine noi cu care să mă îmbrac pentru această specială ocazie. Ha-ha.

Frustrată, am decis ca după proba de comunicare politică să mai pierd câteva ore pe la Casa Poporului, însă nu pentru suc și fursecuri ca majoritatea, ci pentru a vedea - speram eu - niște prezentări über-șmechere la PR. Fâs. (acum căutam butonul ăla fain pe care wordpress-ul cred că îl are și pe care daca îl apeși după ce ai selectat un text în loc să-l bolduiască sau să-l sublinieze îl taie pe mijloc. Fie nu există pe blogspot, fie ar fi cazul să mă vopsesc. Ideea era că voiam să tai fâs-ul și să spun că am învățat de fapt că semințele te fac mai deștept și că blogării (sic!) sunt miezul [seminței].)

Am (re)descoperit cât de tare mă enervează oamenii care se eschivează. Dacă într-o situație anterioară știam care este motivul pentru care respectivul făcea pe mortul în păpușoi, acum sunt complet pe dinafară. Adică n-am nici cea mai vagă idee de ce mă evită persoana în cauză. Eu când am ceva de împărțit/rezolvat cu un gigel sau o marie îi spun să stea jos și încep să mă produc. Fără avertizări, ocolișuri sau păreri de rău. Când am spus că universul se reduce iremediabil la mine e posibil să fi activat vreo energie dubioasă a vreunui satelit rusesc sau pakistanez care să fi trimis o undă la fel de dubioasă spre creierul meu blond, care în urma contactului să fi început cu adevărat să creadă că toată lumea ar trebui să procedeze ca mine. Bad move. I take that back.

Mă întorc la curs. Țin neapărat să aflu cât de mare e sectorul public și ce înseamnă spațiu privat. Not.

sâmbătă, mai 16

Nervous breakdown

Eu nu sunt calmă, vulgară sau violentă, însă există momente în care deși anumite persoane mă fac să vreau să le calc pe cap cu tocuri cui și să le trimit cu căldură în locul din care au ieșit când erau suficient de mici pentru a nu produce leziuni majore, sunt la fel de inexpresivă și lipsită de atitudine ca monumentul din Piața Revoluției.


I don't give a fuck anymore.

joi, mai 7

Radiografii

Beau lapte cu ciocolată și am o stare destul de incertă. De trei zile încerc să scriu despre tot felul de lucruri, însă eșuez lamentabil de fiecare dată. Terapia prin scris care funcționa odată acum a încetat să mai aibă efecte. Simt că scriu degeaba și realizez că am încetat de mult să consider blogul un simplu exercițiu de coerență.
Deși ultimele săptămâni au fost mai pline decât ultimele 3 luni cu lucruri pe care visez să le fac de ceva vreme, am sentimentul că sunt în cădere liberă. Că involuez ca individ și devin din ce în ce mai ștearsă. Nu reușesc totuși să-mi dau seama dacă asta se datorează presiunii sau așteptărilor uneori prea ridicate pe care oamenii le au de la mine, temerilor de a nu dezamăgi sau încep să devin conștientă de sine însămi și de adevărata mea valoare.
Plec de acasă dimineața imediat după ce mă trezesc și vin înapoi seara, suficient de obosită încât să nu am chef de ieșit sau de cândva-iubitele filme, însă niciodată suficient pentru a nu mă gândi la mine și a-mi pune viața și performanțele sub lupă. Ăsta e momentul tragic, în care mi se îneacă cea mai mare parte din corăbii și în care nicio tentativă de consolare din partea celor care - se pare - țin la mine nu reușește să aibă efectul unui pahar cu apă strategic aruncat în față.
Uneori aș vrea să nu-mi mai pese de nimic și să am viața unui fermier a cărui singură grijă e gripa porcină.

luni, aprilie 27

Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.
Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.
După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.
Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.
- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

sâmbătă, aprilie 18

Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

marți, aprilie 7

OC fever starts again

Sunt răcită și gândesc greu. Sunt în slow motion, așa că mi-a luat ceva timp să mă hotătăsc să preiau leapșa de la Rere. E despre Olimpiadele Comunicării, la care am participat și anul trecut și la care - se pare - voi participa și anul ăsta. Tot la Comunicare politică.

Ce vreau de la OC?
E simplu și cât se poate de logic. Să câștig. Toți cei care spun că participă doar pentru experiență o dau în bălării. E la fel cu povestea cu etichetele de suc trimise la Căsuța Poștală 1, OP 6, București. Nu le trimiți pentru a exersa scrisul de mână pe plicuri, nici penteu gustul dulceag ce-ți rămâne după ce lipești timbrele, ci pentru că vrei să câștigi Loganul/trifoiul de aur/o cină cu Andreea Marin/o excursie în Madagascar.
Cred că poezia deja clasică „vreau să aflu lucruri noi și să mă bucur de experiență” se trage tocmai din faptul că vrei să câștigi. Pentru că dacă nu te-ar interesa premiul cel mare nu te-ai chinui să faci o campanie buna și, prin urmare, nu numai că nu ai citi nimic în plus față de bibliografia obligatorie pentru facultate, însă nici nu ai încerca să te autodepășești.

Cum merge brieful?
Păi nu merge. Încă. O să meargă mai târziu. Deocamdată citesc ce n-am citit pentru examenul de politologie. Arend Lijphart. Modele ale democrației.

Eu nu dau leapșa nimănui. Că mi-e frică să nu dau și răceala.

miercuri, martie 18

Alex + Vama Veche = Love


În ultimul timp scriu din ce în ce mai puțin. Și nu din lipsa inspirației, ci dintr-o lene existențială. Îmi este atât de lene să îmi organizez gândurile și să încerc să le dau o formă coerentă, încăt articolele mor în fașă. În schimb mă uit la filme și citesc. Mult. Mai mult ca niciodată.

În pauza pe care o iau de obicei când se termină primul CD și începe al doilea mai pierd puțin vremea pe net. (Foarte puțin, dovadă faptul că am reușit să acumulez mii de mailuri necitite.) În pauza de astăzi am găsit un trailer al unui documentar despre Vama Veche ce urmează să fie lansat prin mai. Și mi-am amintit brusc de vara pe care o petrec din ce în ce mai mult la mare. În Vamă. Și nu din snobism sau lipsă de bani, ci pentru că nu îmi place nicăieri altundeva. Pentru că în nicio altă parte nu simt mirosul de alge de la zeci de metri distanță de plajă. Pentru că pot să dorm pe plajă dacă vreau. Pentru că pot să mă arunc în mare îmbrăcată sau dezbracată fără ca nimeni să mă urmărească șocat pe sub ochelarii de soare.

Cu Vama Veche e o poveste lungă și complicată. Ca un roman siropos de dragoste în care cei doi se ceartă, se împacă, se ceartă iarăși, se urăsc și se iubesc în același timp. De vreo 3-4 ani îmi promit că merg la Sulina sau Sfântu Gheorghe și nu mai pun piciorul în Vamă decât dacă îmi va fi fost tăiat în prealabil și aruncat de către un străin din mașină, în drum spre Bulgaria. Este îngrozitor sentimentul pe care îl am atunci când văd copii care zac beți prin șanțuri la vârsta la care eu încă mai citeam povești de Andersen, când văd băieți mult prea bronzați de natură în BMW-uri încercând să agațe puștoaice amețite de prea mult alcool, când realizez că oamenii nu mai vin acolo pentru că simt, ci pentru că trebuie.

Ăsta e momentul asemănător celuia în care îți dai seama că iubitul tău e dependent de droguri cu care nu te poți lupta, așa că decizi să-l părăsești. Și te desparți de el. Și apoi printr-o minune el face o chestie extraordinar de draguță care să te convingă că el de fapt e un om cu care merită să fii. Și te împaci. Și îți promite că se lasă de droguri. Și îl găsești după o săptămână cu seringa înfiptă în picior. Și iar te desparți. Și iar e drăguț și iar promite și iar vă împăcați și tot așa. Așa e și cu Vama Veche. Și trailerul pe care l-am văzut a făcut cât 1000 de gesturi drăguțe și tot atâtea promisiuni la un loc.

Nu mai plec la bulgari, turci, greci sau în alte locuri cu mări albastre, pescăruși mai mulți și costume de baie. Mă duc tot în Vamă.

marți, martie 3

On alcohol



Alcoolul, atunci când nu e folosit ca dezinfectant, ca degresant sau pentru a spăla geamuri și a înlătura paraziții din trandafiri, este ceva rău. Foarte rău. Mai ales când este consumat în cantități suficient de mari încât să-ți suprime orice inhibiție, să amuțească vocea rațiunii și să întrerupă orice filtrare a binelui de rău.
Cu alte cuvinte, e nasol când bei și faci lucruri pe care le regreți mai târziu. Și asta nu neapărat pentru că lucrul respectiv era contrar propriilor principii sau dorințe, ci pentru consecințele pe care le poate atrage după sine.
Să mă explic. Când sunt euforică datorită diverselor licori bahice incolore, fac toate prostiile la care mă gândisem dar a căror punere în practică o abandonasem datorită considerentelor de natură rațională.




Paranteză: Azi îmi e foarte greu să spun lucrurilor pe nume. Nu știu de ce. Mă complic aiurea în construcții și expresii. Închid paranteza.



Revin. Spre deosebire de mulți, eu sunt conștientă de prostiile mele, mi le asum și simt nevoia să clarific unele aspecte. (Când spun prostie nu mă refer la neghiobii sau gafe, ci la lucruri la al căror sens ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să le fac sau pe care le-am făcut înainte să le fi venit vremea.) Mă simt aiurea când știu că există niște discuții suspendate din pricina cărora unii oameni decid să te evite în loc să te lămurească.
De fapt, nu voiam să scriu exclusiv despre alcool. Ci mai degrabă despre oamenii care caută să scape de responsabilități o dată ce alcoolul a dispărut din sânge. Care se îndepărtează datorită unor evenimente relativ nefericite dintr-o dimineață scăldată în alcool sau care preferă să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă respectivele evenimente au schimbat - pentru moment - natura relației.

Later edit: Nu m-am născut ieri și știu că unele lucruri chiar nu merită discutate după ce buna dispoziție a trecut. Asta se întâmplă însă în cazul oamenilor care nu contează.

duminică, februarie 22

Despre forumuri

Forumurile sunt cea mai neinspirată invenție de la părul permanent încoace. Mai ales forumurile de gagici. Unde își dau cu părerea tot felul de entități care nu au ajuns încă la pubertate despre ce ar putea însemna diverse simptome ale diverselor individe care-și varsă oful.

***

Eu nu sunt ipohondră. Din contră. Sunt cea mai calmă persoană când vine vorba de boli. Uneori sunt atât de calmă încât dau impresia că sunt proastă și că nu știu ce mă așteaptă. Ei bine, nu. Știu, dar nu vreau să mă agit degeaba.

***

Revenind la forumuri. Neavând nicio cunoștință absolventă de medicină sau măcar de farmacie, când simt câte un junghi apelez la sfântul google sperând să găsesc părerile unor SPECIALIȘTI în junghiurile pe care le am eu. Pentru că îmi e foarte frică de doctori și pentru că nu vreau să mă duc la spital. Dar nu. Eu găsesc întotdeauna numai forumuri pe care adolescente cu prea mult timp liber își dau cu părerea despre junghiuri asemănătoare cu junghiul meu. Pănâ acum ar fi trebuit să am vreo 3 tipuri de cancer, un sindrom foarte dubios al cărui nume l-am uitat și vreo 2-3 boli cu urmări foarte grave când eu de fapt aveam o răceală la ovare.
Forumurile de gagici sunt cele mai înfricoșătoare rezultate ale existenței internetului. Pentru că sunt niște domnișoare cu povești atât de ciudate și cutremurătoare încât și omul cel mai sănătos și sigur pe sine începe să aibă îndoieli.

Concluzia: Trebuie să-mi înving teama de doctori și următoarea căutare pe google trebuie să fie de tipul „junghi -forum”.

duminică, februarie 8

Sex and violence

Nu știu cum se face că în fiecare duminică înainte de câte un examen am impresia că am atâtea idei de subiecte pe care aș putea să le abordez pe blog încât las cursul pe masa din bucătărie și migrez în dormitor. În pat. Și mă apuc să scriu.
Dar pe măsură ce tastez îmi dau seama că ideile au început să se omoare între ele într-o încercare de a ieși primele și a se concretiza în niște înșiruiri de litere negre pe un fundal alb încât eu ajung să am mintea goală. De idei.
De fapt, acum voiam să scriu despre Radio Guerilla și despre o emisiune pe care am ascultat-o în seara asta în pauza dintre Geopolitica anglo-saxonă și Geopolitica germană. Lungă pauză. Războiul sfărșitului săptămânii. Dupa titlu pare de rahat. Daca o iei foarte în serios și ai pretenția să-ți reveleze cine știe ce teorii ale conspirației sau planuri de cucerire a lumii de către ruși, ea poate fi într-adevăr de rahat. Dar dacă îți plac glumele unor oameni care fie au o stare naturală cel puțin dubioasă, fie consumă verzituri înainte de a intra în emisie, e o chestie absolut genială. Care te face să râzi în hohote. De stupiditatea discuțiilor.
Azi, spre exemplu, am ascultat poezii polițiste. Gen Zdreanță. Sau Miorița. Sau căntecul ăla de leagăn cu care toți părinții încercau să-și adoarmă copii cu iepurașul-coconaș care a fugit de pe imaș și cu lupul criminal care îl alerga prin boscheți.
Trecând peste conceptul de poezie polițistă, ideea e că toți cei care merg la școală pentru mai mult decât corn, lapte, fete și poze în baie studiază atâtea opere cu caracter agresiv încât nici măcar nu-și mai dau seama. Mă gândeam la Baltagul care mi-a fost îndesat cu făcălețul pe gât în clasa a opta și în care se scrie despre cum se omorau băieții cu toporul. Sau Moara cu noroc. Sau orice basm în care eroul îi taie capul ăluia care voia să-i fure nevasta și împărăția și calul fermecat zboara cu cadavrul. Now how fucked up is that?
Problema și mai mare e că noi ne inflamăm când auzim/citim că Gheorghe (37) din Fierbinții de Jos, județul Ialomița, i-a crăpat țeasta cu sapa celui mai bun prieten după ce s-au întors de la crâșma satului. Sau că Vasile (19) l-a înjunghiat mortal pe vecinul Costel (22) pentru că l-a prins cum sărea gardul la Cornelia (17), viitoarea soție a lui Vasile.
Pai cum să nu fim violenți și să ne dăm în cap când violența este prezentă în lecturile obligatorii încă din școala primară și, culmea, e considerată legitimă? Adică Vitoria Lipan a făcut bine că a dat drumul câinelui să-i mănânce pe cei care-i furaseră oile și îl omorâseră pe Nechifor. Ce poliție, ce procese. O lovitură de baltag și s-a terminat povestea. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, nu?
Cred că înainte de a citi cărți de genul ăsta ar trebui să faci un test. Să descoperi dacă ai porniri criminale și un nivel suficient de ridicat de inteligență astfel încât să nu crezi că toate prostiile pe care le-au scris alții acum o sută de ani pot fi aplicate fără nicio problemă în ziua de azi.

Am reușit să nu mai scriu despre mine. Sunt fericită. Și curioasă câți vor ateriza de pe google datorită titlului.

duminică, februarie 1

Thoughts

Este minunat când dintr-o întâmplare oarecare întâlnești o persoană pe care nu ai văzut-o de mult timp. Și din cauza căreia ții minte că aveai fluturași în stomac, te înroșeai la față și îți transpirau mâinile. Și care acum constați că, deși nu și-a pierdut farmecul și continuă să te fascineze, nu mai stă pe același piedestal pe care o ridicasei cu ani în urmă, a devenit umană și nu mai este semi-zeul pe care ți-l aminteai.
Este minunat când realizezi cum evoluezi. Ca individ. Ca inteligență. Ca maturitate. Și cum reușești să treci peste niște bariere pe care cu câțiva ani în urmă le considerai insurmontabile. E ca și cum ai ieși puțin din tine însuți și te-ai privi din afară.

***

De vreo două zile sunt extrem de nervoasă. O fi din cauza vremii sau a sesiunii care deja mă secătuiește de orice picătură de energie sau o fi lumea din jurul meu. Sau o fi din cauza mea. Pentru că mă agit prea tare și dau prea multă importanță aspectelor care nu contează. Cuvintelor care au fost spuse doar pentru a nu tăcea, lucrurilor care au fost făcute doar pentru a nu sta degeaba.

***

Sunt evenimente care îți schimbă imaginea pe care o ai asupra vieții. Care te fac să devii conștient de o problemă pe care apoi o regăsești în orice parte a existenței tale. Problemă din cauza căreia ajungi se re-evaluezi realitatea așa cum o percepeai până atunci.

***

Am descoperit că există o terapie prin scris. Mă simt mai bine. Mă pot reîntoarce la cursuri.

joi, ianuarie 29

Ciudat

Cred că vremea de afară, ceaiul negru, sesiunea și cei douăzeci de ani abia împliniți au efecte devastatoare asupra mea.
Tot entuziasmul pe care îl aveam la sfârșitul săptămânii trecute, toate planurile de studiu consemnate cu grijă în agenda mea vișinie cumpărată din Carrefour, toată concentrarea de care puteam să dau dovadă atunci când mă hotăram să încep serios să învăț s-au dus la fel de repede ca speranțele mele să răsară soarele în weekend.
Nu mai pot să stau pe scaunul meu preferat din bucătărie. Nu mai pot să citesc o frază fără ca mintea să-mi zboare la pescăruși, B52 (clubul, nu avionul) și cai verzi pe pereți. Nu mai pot să scriu nimic coerent și fără să am sentimentul că sunt redundantă. Nu pot să mai dorm în poziția în care dormeam de obicei. Nu pot să mai ascult muzica pentru care dezvoltasem adevărate obsesii fără să am impresia că e seacă și că mă plictisește de moarte. Până și telefonul la care visez de luni bune și care acum în sfârșit stă lângă mine pe canapea și-a pierdut farmecul.
Mă lamentez degeaba și observ că eu nu pot să scriu niciodată despre orice altceva în afară de mine. Sunt cvasi-coerentă doar în ceea ce mă privește. Când sunt pusă în situația de a discuta despre un lucru ce nu ține în mod necesar de propria persoană simt cum îmi scade dramatic IQ-ul și cum vocabularul meu - destul de bogat în mod normal - se restrânge la câteva cuvinte bâiguite și ă-uri în loc de semne de punctuație.
Ieri voiam să scriu despre armele furate de la Ciorogârla. Despre niște filme pe care le-am văzut. Despre islam, noua mea pasiune. Însă toate încercările mele au eșuat lamentabil și am constat că universul meu s-a redus iremediabil la mine. Și asta nu poate decât să mă facă să mă gândesc la faptul că sunt din ce în ce mai departe de ceea ce oamenii au decis să numească normalitate.

sâmbătă, ianuarie 24

20

Pe vremea când aveam 6 ani și visam să devin musafir veșnic sau prințesă, după caz, îmi doream să cresc. Repede. Să nu mai fiu un copil, să nu mă mai joc țară, țară vrem ostași în fața blocului cu Dana și Georgiana de la parter, cu cei doi Mihai de la 4 și cu alți copii de pe la alte scări. Să fiu elev și să am teme (doamne, cât îi uram pe vecinii cu pete de cerneală pe degete care spuneau că nu pot ieși să se joace pentru că au teme).
Când am ajuns la școală, parcă îmi părea rău că nu mai sunt la grădiniță, că nu mai pot găti plăcințele din pământ și nu mă mai pot face scene din Punguța cu doi bani din cuburi. Dar măcar aveam pete de cerneală pe mâini, pe nas, și uneori pe limbă. Da, adoram gustul de cerneală.
Când eram în clasa a șaptea mă jucam adevăr sau provocare. Cu colegii de clasă. Era jocul nostru preferat și nu pierdeam nicio ocazie să întrebăm lucruri stupide sau să dăm porunci și mai stupide. Care după ceva antrenament s-au transformat în porunci mai serioase, care ne făceau pe noi fetele să regretăm că nu suntem suficient de mari încât să-i atragem și pe băieții de-a doișpea în jocurile noastre.
Printr-a unșpea iar îmi părea rău că nu sunt mai mare. Îi trimiteam pe alții la bar să-mi ia o bere, de teamă să nu mi se ceară buletinul, să vada barmanul că nu sunt majoră și să plec cu coada între picioare. Fără bere.
Am făcut apoi 18 ani și eram fericită. Puteam să votez, să intru în baruri fără să am strângeri de inimă, să conduc, să plec din țară fără ca ai mei să mai treacă prin tot procesul ala lung și nasol de la notariat. Am avut o petrecere faină, pe care mi-o aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În ciuda pasiunii mele pentru tequila.
Am constatat apoi că nu e o diferență uriașă între 17 ani și 11 luni și 18 ani și 2 zile. Și am început să vreau să am iar 6 ani și să mă joc în parcare. Dar timpul trece mai repede exact atunci când tu vrei să treacă mai încet și așa am făcut 19 ani. O tragedie. Prima aniversare în București, prima sesiune, eram complet debusolată și singură. Deja simțeam cum îmbătrânesc.
Și am ajuns la 20. O tragedie și mai mare, deși deocamdată nu s-au schimbat multe. Poate am fost puțin mai băgată în seamă, dar presimt că mâine dimineață îmi va apărea un rid în colțul ochiului stâng. Sau drept. Și o să înceapă să mă doară spatele, să mi se miște dinții, să obosesc mai repede, să nu mai văd la depărtare și să mi se lase sânii.
Sper să supraviețuiesc.

luni, ianuarie 19

Politologie, cafea și multă voie bună

Nu pot să învăț despre creștin democrație oricât de mult m-aș chinui. Pur și simplu mi se blochează creierul când citesc despre Toma d'Aquino, despre Papa Pius și enciclica lui și despre alte bălării.
Sunt într-o stare de panică pe care nu cred că am mai avut-o decât la bac sau la admitere la comunicare. Deși undeva în subsolul creierului meu exista o voce slabă, care urlă că nu e sfârșitul pământului daca o sa am restanță la politologie cam cum urla Kate Winslet în Titanic la Leonardo diCaprio care înghețase pe placajul ăla, eu mă panichez. Și mă panichez rău de tot.
Asta pentru ca sunt oameni simpatici în facultate care au mai mult timp decât mine și care citesc sau pretind că citesc toate cărțile posibile. Toată bibliografia aia mare de la sfărșitul unui curs. Și care îți dau impresia că dacă tu nu ai citit-o nici pe jumătate nu ai nicio șansă și că vei veni, indubitabil, în toamnă. Și tu te agiți ca după mult red bull și ... cafea pentru că crezi că trebuie să știi toate clasificările liderilor politici ale tuturor autorilor obscuri, toate definițiile științelor politice, indiferent de importanță. Și îți dai seama că în trei zile (în care trebuie să mai înveți si pentru un alt examen de o importanță net inferioară) nu ai cum. Fizic. Psihic. Și în momentul ăla de revelație ești copleșit de două sentimente egale ca intensitate, dar de sens contrar. Cam ca în fizică. Nu știi dacă să îți bagi picioarele și să îți faci niște pungi de popcorn și să te uiți la toate filmele faine despre care ai auzit în ultimul timp, conștient fiind că ai șanse destul de mari ca dacă reușești să înveți 12 bilete din 14 să-ți pice fix unul dintre cele două pe care nu le-ai pregătit (pentru că deh, unii se fereau de rahații de pe stradă când erau mici) sau dacă să te aprovizionezi cu cola, cafea și energizante și să faci un maraton. Un fel de concurs cu tine însuți (sau însăți) în care să vezi cât poți să reziști fără somn.

(Cred că ăsta a fost cel mai lung paragraf quasi-coerent pe care l-am scris vreodată fără să-l citesc pe bucățele. Temele la retorică și referatele scrise pe ultima sută de metri fac minuni.)

Așa tocilară cum m-am obișnuit să fiu în ultimul timp în care am stat la toate cursurile în prima bancă, presupun că o să dau o fugă până la Mega Image-ul de lângă mine să mă aprovizionez cu ness și cele trebuincioase unui student în sesiune. Pentru că merităm.

luni, ianuarie 12

Sesiune

Ei bine, se apropie. Da.
Timpul liber e din ce în ce mai puțin, la fel și somnul.
Numărul referatelor, al proiectelor și prezentărilor crește vertiginos, la fel și nivelul stresului ăla despre care toată lumea spune că dăunează.
Aș spăla vase, aș pune aspiratorul, probabil aș curăța și liftul sau aș găti pentru vecinii mei de palier decât să învăț. Sau să mă concentrez asupra unui curs.
Deadline-urile vin ca ciorile când se schimbă vremea, examenele sunt puse exact cum un om normal nu le-ar fi pus niciodată, but hey, this is what being a student is all about.
Sesiunea trecută am descoperit că există o chestie numită procrastination, despre care am scris pe îndelete la vremea respectivă. Normal, doar nu aș fi putut învăța fără să împart cu lumea noile mele descoperiri.
***
Nu știu de ce numai în sesiune am chef să mă uit la mai multe filme unul după altul. Sau să surfez (cred că iar am inventat un cuvânt, dar o variantă mai bună zău că nu am găsit) netul, în căutare de alte noi descoperiri pe care să le pot împărtăși cu oamenii care, la rândul lor, surfează netul, în căutare de noi lucruri pe care să le împărtășească cu mine.
***
Ziua mea pică în sesiune. Oricum nu eram foarte eager (cred că am o problemă: unele cuvinte nu-mi mai vin în română. Nu e snobism, nu e fiță, e pur și simplu.) să vină ziua când voi împlini 20 de ani. Na, că-mi veni și cuvântul pe care îl căutam: nerăbdătoare. Revenind. Oricum nu eram eu foarte nerăbdătoare să schimb prefixul, să apară și ridurile și alte aspecte mai neplăcute care vin o dată cu vârsta. Așa că de ziua mea voiam să plec undeva unde să nu mă cunoască nimeni (mă gândeam la Berlin) și fac tot ce mă taie capul sau să merg la un concert care m-ar face să uit de mine (Moonspell în Salonic). Dar cum nu totul se întâmplă așa cum vrei tu, alții s-au gândit că ar trebui să-mi petrec ziua în care fac 20 de ani într-un mod mai constructiv: hașurând căsuțe la examenul de penal. Cred că am mai spus asta. Mă repet. Îmbătrânesc.
***
Sesiunea asta e criminală. Dacă scap fără nicio restanță promit că semestrul viitor mă apuc de învățat din timp.

vineri, ianuarie 2

2008

A fost anul în care am făcut pentru prima dată auto-stopul. Pe 1 ianuarie. Ziua în care majoritatea stă în pat, revenindu-și din beție, eu am petrecut-o pe un drum întunecat între Simeria și Petroșani. Era frig, aveam toate motivele să mă panichez, însă cred că atunci a fost una dintre cele mai vesele zile din an. Pentru că eram cu el.
A fost anul cu prima sesiune. Peste care am trecut surprinzător de bine. La fel și peste cea de-a doua.
A fost anul în care mi-am îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe: aceea de a-i vedea pe băieții de la Moonspell cum zdrăngăne chitările, lovesc furios în tobe și se agită pe scenă. Live.
A fost anul în care am lucrat (la modul fizic) pentru prima dată. Și respectiv, prima dată când am câștigat un ban pe bune. Adică muncit. Evident, a fost și prima dată când mi-am dat demisia. Pentru că sunt prea orgolioasă.
A fost anul în care am simțit pentru prima dată că mulți ar vrea să fie în locul meu. Și nu mă refer aici la invidia pițipongească.
A fost anul cu cele mai multe băi în mare la răsărit. Și anul cu cele mai multe zile petrecute departe de casă.
A fost anul în care un vis de-al meu vechi de câțiva ani s-a împlinit, însă a fost cu mult peste așteptările mele. Și aici mă refer la momentul Apocalyptica, despre care am scris acum ceva timp aici.
A fost anul în care mi-am luat una dintre cele mai mari țepe. Sentimentale. Prietenii știu cu cine și de ce.
A fost anul în care am realizat cât de mult îmi place facultatea la care sunt. Și cât de mult mi-ar plăcea să țină mai mult de 3 ani.
A fost un an frumos luat pe bucățele. Însă îngrozitor în ansamblu.
2009 se anunță minunat, mai ales că l-am început în metrou.