Vizitând Polonia

În septembrie nu prea am stat acasă. Drept dovadă și numărul scăzut de posturi și întâlnirile rare cu prietenii din București.

După două săptămâni petrecute în Lituania, departe de laptop, acum sunt în Polonia. În Zakopane, un fel de Sinaia cu fițe de Predeal sau Poiana Brașov. O săptămână jumate m-am plimbat, am vizitat, am cumpărat oi de porțelan și căciuli, am mâncat o brânză care seamănă cu cașcavalul nostru afumat și am băut nenumărate cești de cappuccino în singura cafenea cu șemineu și wireless.

***

Am fost la Auschwitz (sau Oświęcim, cum le place polonezilor să spună), în Cracovia și Wadowice, am mers de zeci de ori în sus și în jos pe strada principală din Zakopane, am petrecut în stil polonez și am avut parte de ploaie. Și când spun asta mă refer la MULTĂ ploaie. În fiecare zi, aproape fără întrerupere, la început suficient de light încât să cred că am șanse să ajung de la hotel în centru fără să mă ud prea tare, însă pe măsură ce mă depărtam de hotel realizam că picăturile sunt mai grele și mai mari și că umbrela nu prea poate face față.

***

Polonezii sunt oameni de treabă. Petrecăreți. Primul lucru pe care ni l-au spus organizatorii proiectului la care particip a fost „Welcome to Poland. We like vodka.”, după care au început să râdă, sperând să mă facă să cred că glumeau. Polonezii se îmbată greu și nu fac urât. Polonezilor le plac cartofii nefierți, chiftelele uriașe și cârnații în ciorbă. Partea nasoală e că se așteaptă să le placă și celorlalți.

(Pentru a nu fi considerată o persoană cu prejudecăți, menționez că mă refer strict la polonezii pa care i-am cunoscut, cu care am interacționat și care au demonstrat din plin cele notate mai sus.)

***

În Polonia toate filmele sunt dublate. Pentru că a fost efectuat un studiu din care a rezultat că polonezilor le e lene să citească subtitrările sau, dacă o fac, nu pot urmări și imaginile. Mă gândeam la un moment dat să le spun celor cu care am avut discuția respectivă că ar fi fost mai simplu să se uite la filme direct în engleză, fără niciun fel de subtitrare. Dar atunci mi-am adus aminte că le-a trebuit cam 5 minute să formuleze în engleză o frază cu 10-15 cuvinte aproximativ corect pronunțate și am renunțat.

Lituania

Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor (sau, in cazul Paulei - lipsa patratelelor in locul literelor s si t) din articolul ce va urma, insa presimt ca daca nu voi posta din deplasare luna septembrie va fi luna cea mai putin bogata in articole din istoria (scurta, ce-i drept) a blogului.

Problema nu ar fi fost numarul scazut al articolelor, ci faptul ca timp de o luna nu am impartasit toate starile pe care le-am avut si toate experientele frumoase pe care le-am trait.

Revenind la mancarea de peste de azi, vreau sa spun ca Lituania e o tara frumoasa. D-aia. Nu e o tara foarte curata, in Vilnius homeless-ii sunt aproape la fel de multi ca in Bucuresti, au probleme cu comunitatea rroma, se impusca, se taie, miroase a pisat si voma pe la colturi, la fel ca si la noi.

Mi-a placut Lituania pentru ca e verde. Pentru ca stie ce are. Pentru ca profita de asta. Pentru ca oamenii sunt amabili si pusi pe distractie. Mi-a placut Vilnius pentru ca mi-am gasit sursa de inspiratie (prietenii stiu de ce). Pentru ca orasul e un fel de Amsterdam, singura diferenta fiind ca in Amsterdam totul e pe fata. Pentru ca are cladiri vechi si bine conservate. Pentru ca are multe cafenele cu preturi nesimtit de mici. Pentru ca nu se ia nimeni de tine pe strada. Pentru ca multe.