Back in Business

La cererea fanilor am revenit.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.

***

Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.

Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.

Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.

Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.