Forumurile sunt cea mai neinspirată invenție de la părul permanent încoace. Mai ales forumurile de gagici. Unde își dau cu părerea tot felul de entități care nu au ajuns încă la pubertate despre ce ar putea însemna diverse simptome ale diverselor individe care-și varsă oful.
***
Eu nu sunt ipohondră. Din contră. Sunt cea mai calmă persoană când vine vorba de boli. Uneori sunt atât de calmă încât dau impresia că sunt proastă și că nu știu ce mă așteaptă. Ei bine, nu. Știu, dar nu vreau să mă agit degeaba.
***
Revenind la forumuri. Neavând nicio cunoștință absolventă de medicină sau măcar de farmacie, când simt câte un junghi apelez la sfântul google sperând să găsesc părerile unor SPECIALIȘTI în junghiurile pe care le am eu. Pentru că îmi e foarte frică de doctori și pentru că nu vreau să mă duc la spital. Dar nu. Eu găsesc întotdeauna numai forumuri pe care adolescente cu prea mult timp liber își dau cu părerea despre junghiuri asemănătoare cu junghiul meu. Pănâ acum ar fi trebuit să am vreo 3 tipuri de cancer, un sindrom foarte dubios al cărui nume l-am uitat și vreo 2-3 boli cu urmări foarte grave când eu de fapt aveam o răceală la ovare.
Forumurile de gagici sunt cele mai înfricoșătoare rezultate ale existenței internetului. Pentru că sunt niște domnișoare cu povești atât de ciudate și cutremurătoare încât și omul cel mai sănătos și sigur pe sine începe să aibă îndoieli.
Concluzia: Trebuie să-mi înving teama de doctori și următoarea căutare pe google trebuie să fie de tipul „junghi -forum”.
duminică, februarie 22
duminică, februarie 8
Sex and violence
Nu știu cum se face că în fiecare duminică înainte de câte un examen am impresia că am atâtea idei de subiecte pe care aș putea să le abordez pe blog încât las cursul pe masa din bucătărie și migrez în dormitor. În pat. Și mă apuc să scriu.
Dar pe măsură ce tastez îmi dau seama că ideile au început să se omoare între ele într-o încercare de a ieși primele și a se concretiza în niște înșiruiri de litere negre pe un fundal alb încât eu ajung să am mintea goală. De idei.
De fapt, acum voiam să scriu despre Radio Guerilla și despre o emisiune pe care am ascultat-o în seara asta în pauza dintre Geopolitica anglo-saxonă și Geopolitica germană. Lungă pauză. Războiul sfărșitului săptămânii. Dupa titlu pare de rahat. Daca o iei foarte în serios și ai pretenția să-ți reveleze cine știe ce teorii ale conspirației sau planuri de cucerire a lumii de către ruși, ea poate fi într-adevăr de rahat. Dar dacă îți plac glumele unor oameni care fie au o stare naturală cel puțin dubioasă, fie consumă verzituri înainte de a intra în emisie, e o chestie absolut genială. Care te face să râzi în hohote. De stupiditatea discuțiilor.
Azi, spre exemplu, am ascultat poezii polițiste. Gen Zdreanță. Sau Miorița. Sau căntecul ăla de leagăn cu care toți părinții încercau să-și adoarmă copii cu iepurașul-coconaș care a fugit de pe imaș și cu lupul criminal care îl alerga prin boscheți.
Trecând peste conceptul de poezie polițistă, ideea e că toți cei care merg la școală pentru mai mult decât corn, lapte, fete și poze în baie studiază atâtea opere cu caracter agresiv încât nici măcar nu-și mai dau seama. Mă gândeam la Baltagul care mi-a fost îndesat cu făcălețul pe gât în clasa a opta și în care se scrie despre cum se omorau băieții cu toporul. Sau Moara cu noroc. Sau orice basm în care eroul îi taie capul ăluia care voia să-i fure nevasta și împărăția și calul fermecat zboara cu cadavrul. Now how fucked up is that?
Problema și mai mare e că noi ne inflamăm când auzim/citim că Gheorghe (37) din Fierbinții de Jos, județul Ialomița, i-a crăpat țeasta cu sapa celui mai bun prieten după ce s-au întors de la crâșma satului. Sau că Vasile (19) l-a înjunghiat mortal pe vecinul Costel (22) pentru că l-a prins cum sărea gardul la Cornelia (17), viitoarea soție a lui Vasile.
Pai cum să nu fim violenți și să ne dăm în cap când violența este prezentă în lecturile obligatorii încă din școala primară și, culmea, e considerată legitimă? Adică Vitoria Lipan a făcut bine că a dat drumul câinelui să-i mănânce pe cei care-i furaseră oile și îl omorâseră pe Nechifor. Ce poliție, ce procese. O lovitură de baltag și s-a terminat povestea. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, nu?
Cred că înainte de a citi cărți de genul ăsta ar trebui să faci un test. Să descoperi dacă ai porniri criminale și un nivel suficient de ridicat de inteligență astfel încât să nu crezi că toate prostiile pe care le-au scris alții acum o sută de ani pot fi aplicate fără nicio problemă în ziua de azi.
Am reușit să nu mai scriu despre mine. Sunt fericită. Și curioasă câți vor ateriza de pe google datorită titlului.
Dar pe măsură ce tastez îmi dau seama că ideile au început să se omoare între ele într-o încercare de a ieși primele și a se concretiza în niște înșiruiri de litere negre pe un fundal alb încât eu ajung să am mintea goală. De idei.
De fapt, acum voiam să scriu despre Radio Guerilla și despre o emisiune pe care am ascultat-o în seara asta în pauza dintre Geopolitica anglo-saxonă și Geopolitica germană. Lungă pauză. Războiul sfărșitului săptămânii. Dupa titlu pare de rahat. Daca o iei foarte în serios și ai pretenția să-ți reveleze cine știe ce teorii ale conspirației sau planuri de cucerire a lumii de către ruși, ea poate fi într-adevăr de rahat. Dar dacă îți plac glumele unor oameni care fie au o stare naturală cel puțin dubioasă, fie consumă verzituri înainte de a intra în emisie, e o chestie absolut genială. Care te face să râzi în hohote. De stupiditatea discuțiilor.
Azi, spre exemplu, am ascultat poezii polițiste. Gen Zdreanță. Sau Miorița. Sau căntecul ăla de leagăn cu care toți părinții încercau să-și adoarmă copii cu iepurașul-coconaș care a fugit de pe imaș și cu lupul criminal care îl alerga prin boscheți.
Trecând peste conceptul de poezie polițistă, ideea e că toți cei care merg la școală pentru mai mult decât corn, lapte, fete și poze în baie studiază atâtea opere cu caracter agresiv încât nici măcar nu-și mai dau seama. Mă gândeam la Baltagul care mi-a fost îndesat cu făcălețul pe gât în clasa a opta și în care se scrie despre cum se omorau băieții cu toporul. Sau Moara cu noroc. Sau orice basm în care eroul îi taie capul ăluia care voia să-i fure nevasta și împărăția și calul fermecat zboara cu cadavrul. Now how fucked up is that?
Problema și mai mare e că noi ne inflamăm când auzim/citim că Gheorghe (37) din Fierbinții de Jos, județul Ialomița, i-a crăpat țeasta cu sapa celui mai bun prieten după ce s-au întors de la crâșma satului. Sau că Vasile (19) l-a înjunghiat mortal pe vecinul Costel (22) pentru că l-a prins cum sărea gardul la Cornelia (17), viitoarea soție a lui Vasile.
Pai cum să nu fim violenți și să ne dăm în cap când violența este prezentă în lecturile obligatorii încă din școala primară și, culmea, e considerată legitimă? Adică Vitoria Lipan a făcut bine că a dat drumul câinelui să-i mănânce pe cei care-i furaseră oile și îl omorâseră pe Nechifor. Ce poliție, ce procese. O lovitură de baltag și s-a terminat povestea. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, nu?
Cred că înainte de a citi cărți de genul ăsta ar trebui să faci un test. Să descoperi dacă ai porniri criminale și un nivel suficient de ridicat de inteligență astfel încât să nu crezi că toate prostiile pe care le-au scris alții acum o sută de ani pot fi aplicate fără nicio problemă în ziua de azi.
Am reușit să nu mai scriu despre mine. Sunt fericită. Și curioasă câți vor ateriza de pe google datorită titlului.
duminică, februarie 1
Thoughts
Este minunat când dintr-o întâmplare oarecare întâlnești o persoană pe care nu ai văzut-o de mult timp. Și din cauza căreia ții minte că aveai fluturași în stomac, te înroșeai la față și îți transpirau mâinile. Și care acum constați că, deși nu și-a pierdut farmecul și continuă să te fascineze, nu mai stă pe același piedestal pe care o ridicasei cu ani în urmă, a devenit umană și nu mai este semi-zeul pe care ți-l aminteai.
Este minunat când realizezi cum evoluezi. Ca individ. Ca inteligență. Ca maturitate. Și cum reușești să treci peste niște bariere pe care cu câțiva ani în urmă le considerai insurmontabile. E ca și cum ai ieși puțin din tine însuți și te-ai privi din afară.
***
De vreo două zile sunt extrem de nervoasă. O fi din cauza vremii sau a sesiunii care deja mă secătuiește de orice picătură de energie sau o fi lumea din jurul meu. Sau o fi din cauza mea. Pentru că mă agit prea tare și dau prea multă importanță aspectelor care nu contează. Cuvintelor care au fost spuse doar pentru a nu tăcea, lucrurilor care au fost făcute doar pentru a nu sta degeaba.
***
Sunt evenimente care îți schimbă imaginea pe care o ai asupra vieții. Care te fac să devii conștient de o problemă pe care apoi o regăsești în orice parte a existenței tale. Problemă din cauza căreia ajungi se re-evaluezi realitatea așa cum o percepeai până atunci.
***
Am descoperit că există o terapie prin scris. Mă simt mai bine. Mă pot reîntoarce la cursuri.
Este minunat când realizezi cum evoluezi. Ca individ. Ca inteligență. Ca maturitate. Și cum reușești să treci peste niște bariere pe care cu câțiva ani în urmă le considerai insurmontabile. E ca și cum ai ieși puțin din tine însuți și te-ai privi din afară.
***
De vreo două zile sunt extrem de nervoasă. O fi din cauza vremii sau a sesiunii care deja mă secătuiește de orice picătură de energie sau o fi lumea din jurul meu. Sau o fi din cauza mea. Pentru că mă agit prea tare și dau prea multă importanță aspectelor care nu contează. Cuvintelor care au fost spuse doar pentru a nu tăcea, lucrurilor care au fost făcute doar pentru a nu sta degeaba.
***
Sunt evenimente care îți schimbă imaginea pe care o ai asupra vieții. Care te fac să devii conștient de o problemă pe care apoi o regăsești în orice parte a existenței tale. Problemă din cauza căreia ajungi se re-evaluezi realitatea așa cum o percepeai până atunci.
***
Am descoperit că există o terapie prin scris. Mă simt mai bine. Mă pot reîntoarce la cursuri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
