Anathema unplugged

Pe 24 mai a fost un eveniment cel puțin ciudat pentru România: un concert acustic al unei trupe nu tocmai populare - Anathema - sold out cu două luni înainte.
Trebuie să recunosc faptul că la intrare am avut o ușoară strângere de inimă când am văzut publicul care aștepta civilizat la coadă: copile gotice de 14-15 ani cu corsete de piele și bocanci cu talpa de metal, care s-ar fi potrivit mult mai bine la un concert Cradle of Filth, băieți lucrați la sală cu maiouri bleu cu logoul Nike, nostalgici ai albumelor de la începutul anilor 90, oameni în vizibilă stare de ebrietate și lista poate continua.
Locul în care s-a desfășurat concertul (mult-iubita Preoteasa) mi s-a părut puțin nepotrivit pentru atmosfera pe care acesta trebuia s-o inducă, fapt ce mi-a fost confirmat cu mult după finalul concertului de Danny Cavanagh, profund dezamăgit atât de publicul care nu a putut să înțeleagă că asistau la un concert acustic, cu un playlist specific, că oamenii de pe scenă se implică în melodiile pe care le interprezeată prea mult pentru a nu fi scoși din sărite de fluierăturile de încurajare ale românașilor noștri, cât și de sala în care s-a desfășurat concertul. A fost atât de dezamăgit încât nu numai că nu a venit alături de fratele lui Vincent și de Dave Wesling (violoncel) la sesiunea de autografe promisă publicului român, dar a și părăsit clădirea și a plecat singur la o plimbare. Am fost surprinsă ca atunci când am ieșit să aștept taxi-ul să-l vad pe Danny venind agale , vizibil nervos, înconjurat de câțiva indivizi care îl asaltau cu întrebări de tot felul.
Revenind însă la concert, acesta m-a mișcat atât de mult, încât uneori mi-a fost imposibil să aplaud. Mărturisesc că am fost atât de impresionată de vocea lui Vincent și de sunetul pianului încât de multe ori rămâneam paralizată. Playlistul a inclus cele mai cunoscute melodii care puteau fi interpretate în varianta acustică (spre dezamăgirea unora care cereau cu îndârjire Sleepless): Fragile dreams, Pressure, Leave no trace, Angelica (publicul a explodat la auzirea primelor acorduri), Forgotten hopes. Au urmat apoi câteva cuvinte pe care Danny le-a adresat publicului, prin care cerea liniște, întrucât urmau „five of our deepest and most atmospheric songs”: Shroud of false, Lost control, Destiny. Nu am înțeles dacă și Inner silence și One last goodbye făceau parte din seria celor 5, pentru că după Destiny toți cei din sală au ignorat rugămintea inițială a lui Danny și au aplaudat furtunos. Au continuat cu Hope, Temporary peace, Are you there, coverurile Big Love și Eleonor Rigby. Concertul s-a terminat cu o melodie de pe albumul ce urmează a fi lansat, Angels walk among us, și cu cel puțin zece minute de aplauze.
A fost unul dintre cele mai bune și emoționante concerte la care am asistat și asta numai datorită implicării celor de pe scenă.