Blestemul fostei prietene

În evoluția oricărei relații de tipul ne-am văzut-ne-am plăcut-ce rămâne de făcut există două momente cruciale. Primul, generic denumit hai să ne cunoaștem mai bine , descrie în cuvinte destul de multe și inutile motivele despărțirii de ex, precum și o amplă caracterizare a respectivei persoane, de la stil de conducere la defecte, de la performanțe sexuale la animale de casă. În funcție de circumstanțe, acesta poate include și mărturisiri de tipul „bă, știi, eu încă țin la ea/el” sau, mai grav, „nu știu dacă aș putea să spun nu dacă ar vrea să ne împăcăm”.
Al doilea moment esențial survine, de regulă, după intense întâlniri în scopuri ocazional amicale, ieșiri în grup la suc sau vizite la domiciliul părinților uneia din părțile implicate și se concretizează în necesitatea purtării Discuției. Adică partea extrem de jenantă și dificilă în care cel cu perechea mai mare de cojones îl întreabă pe celălalt încotro se îndreaptă relația mixtă pe care au avut-o până atunci. Brusc e nevoie de o definire mai clară a naturii legăturii.

*

Ei bine, nu știu ce-am mâncat când eram mică (sau, mai bine spus, știu cu siguranță ce nu am mâncat), că momentul hai să vorbim despre foști nu decurge niciodată conform așteptărilor și niciodată nu scap de umbra fostei prietene. Fie că este vorba de tipe care seamănă leit cu mine, de moldovence cu țâțe (mai) mari sau de persoane aparent perfecte cu care respectivii au fost un număr considerabil de ani, există întotdeauna scheletul din dulap care nu poate fi îngropat sau fantoma din pod care când crezi că totul merge perfect decide să-ți facă o vizită.
Fiind o persoană care supra-gândește și supra-interpretează, inițiativa Discuției este adeseori luată de mine și deși eu sunt întotdeauna cea confuză care vrea să știe sau să fie sigură, amânarea de frica răspunsului este cea mai des adoptată soluție.

*

Fetele nu știu ce vor.