Retarded

Astăzi vreau să scriu despre mai multe. A început sesiunea și este cât se poate de evident și natural faptul că doar cu câteva ore înainte de un examen pe mine mă lovește subit inspirația și dintr-un prea-prin sufletesc simt stringenta nevoie de a mă exprima. Cum sunt singură în apartament și sigură că la ora 3 nici vecinii și nici prietenii nu ar aprecia o eventuală întrerupere din somnul atât de liniștit, mă exprim în scris. Nu cânt, nu țopăi, nu dau telefoane.

La Olimpiadele Comunicării ne-am făcut de căcat. După atâtea vizite în Băneasa și atâția neuroni omorâți degeaba în certurile interminabile cu câțiva minunați coechipieri, prezentările, deși ar fi trebuit să reprezinte o încununare cu niște lauri imaginari a săptămânilor de muncă, au fost jenante. Mai bine stăteam acasă. Toți. Măcar de mi-aș fi cumpărat, ca anul trecut, niște haine noi cu care să mă îmbrac pentru această specială ocazie. Ha-ha.

Frustrată, am decis ca după proba de comunicare politică să mai pierd câteva ore pe la Casa Poporului, însă nu pentru suc și fursecuri ca majoritatea, ci pentru a vedea - speram eu - niște prezentări über-șmechere la PR. Fâs. (acum căutam butonul ăla fain pe care wordpress-ul cred că îl are și pe care daca îl apeși după ce ai selectat un text în loc să-l bolduiască sau să-l sublinieze îl taie pe mijloc. Fie nu există pe blogspot, fie ar fi cazul să mă vopsesc. Ideea era că voiam să tai fâs-ul și să spun că am învățat de fapt că semințele te fac mai deștept și că blogării (sic!) sunt miezul [seminței].)

Am (re)descoperit cât de tare mă enervează oamenii care se eschivează. Dacă într-o situație anterioară știam care este motivul pentru care respectivul făcea pe mortul în păpușoi, acum sunt complet pe dinafară. Adică n-am nici cea mai vagă idee de ce mă evită persoana în cauză. Eu când am ceva de împărțit/rezolvat cu un gigel sau o marie îi spun să stea jos și încep să mă produc. Fără avertizări, ocolișuri sau păreri de rău. Când am spus că universul se reduce iremediabil la mine e posibil să fi activat vreo energie dubioasă a vreunui satelit rusesc sau pakistanez care să fi trimis o undă la fel de dubioasă spre creierul meu blond, care în urma contactului să fi început cu adevărat să creadă că toată lumea ar trebui să procedeze ca mine. Bad move. I take that back.

Mă întorc la curs. Țin neapărat să aflu cât de mare e sectorul public și ce înseamnă spațiu privat. Not.

Nervous breakdown

Eu nu sunt calmă, vulgară sau violentă, însă există momente în care deși anumite persoane mă fac să vreau să le calc pe cap cu tocuri cui și să le trimit cu căldură în locul din care au ieșit când erau suficient de mici pentru a nu produce leziuni majore, sunt la fel de inexpresivă și lipsită de atitudine ca monumentul din Piața Revoluției.


I don't give a fuck anymore.

Radiografii

Beau lapte cu ciocolată și am o stare destul de incertă. De trei zile încerc să scriu despre tot felul de lucruri, însă eșuez lamentabil de fiecare dată. Terapia prin scris care funcționa odată acum a încetat să mai aibă efecte. Simt că scriu degeaba și realizez că am încetat de mult să consider blogul un simplu exercițiu de coerență.
Deși ultimele săptămâni au fost mai pline decât ultimele 3 luni cu lucruri pe care visez să le fac de ceva vreme, am sentimentul că sunt în cădere liberă. Că involuez ca individ și devin din ce în ce mai ștearsă. Nu reușesc totuși să-mi dau seama dacă asta se datorează presiunii sau așteptărilor uneori prea ridicate pe care oamenii le au de la mine, temerilor de a nu dezamăgi sau încep să devin conștientă de sine însămi și de adevărata mea valoare.
Plec de acasă dimineața imediat după ce mă trezesc și vin înapoi seara, suficient de obosită încât să nu am chef de ieșit sau de cândva-iubitele filme, însă niciodată suficient pentru a nu mă gândi la mine și a-mi pune viața și performanțele sub lupă. Ăsta e momentul tragic, în care mi se îneacă cea mai mare parte din corăbii și în care nicio tentativă de consolare din partea celor care - se pare - țin la mine nu reușește să aibă efectul unui pahar cu apă strategic aruncat în față.
Uneori aș vrea să nu-mi mai pese de nimic și să am viața unui fermier a cărui singură grijă e gripa porcină.