De ce scriu

Vorbeam cu un prieten acum câteva zile despre chestii. Genul de discuții pe care le ai cu o persoană cu care nu ai mai vorbit de mult timp și pentru care brusc reapare o formă sau alta de interes. Despre muzică, mașini, case, motociclete, telefoane și tot felul de lucuri de genul ăsta care te țin 50 minute la telefon.
Așa se face că din vorbă în vorbă am ajuns la blogul meu. Pe care el a mărturisit că îl citește din când în când. Fiind cea mai curioasă persoană din lume, evident că l-am întrebat ce părere are. Au urmat un moment de liniște și un „ăăă.. e cam...” care m-au blocat. A realizat apoi că nu era tocmai genul de răspuns pe care îl așteptam și a simțit nevoia să detalieze. M-a întrebat de ce îmi deschid sufletul pe internet și de ce nu scriu într-un jurnal.
Well.. good question. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum două zile. Din moment ce majoritatea articolelor are (știu că sună ca naiba dar e corect gramatical) un caracter personal, presupun că în loc să ocup spațiul aiurea, aș putea să contribui la tăierea copacilor și să scriu totul într-un jurnal pe care să-l încep cu „Dear Diary”.
Cu siguranță aș fi șters contul de blogger dacă nu mi-aș fi adus aminte de oamenii care mi-au spus că se regăsesc în ceea ce scriu. Sau că au avut și ei aceleași probleme, dar că au reușit să treacă peste. Sau de oamenii care mi-au mărturisit că, deși nu au fost niciodată în respectivele situații, au simțit atât de intens ceea ce scriam eu. Pe de altă parte, m-am gândit cum mă simt eu când citesc povestea unui om cu care mă pot identifica. Nu îmi rezolvă problemele, dar măcar mă face să nu mă mai simt atât de rău, să nu mai cred că sunt cea mai ghinionistă persoană din lume căreia i se pot întâmpla toate prostiile.
Nu e tocmai cel mai coerent articol pe care l-am scris, dar e unul dintre cele mai sincere.
De ce scriu? D-aia.