sâmbătă, iunie 7

It's not love until it hurts

Clișeu sau nu, ăsta e adevărul.
E vorba de un tip pe care l-am cunoscut acum 3 ani la un concert. La Deftones. Eram foarte bronzată și mi se lua pielea de nas. Cred că asta l-a și făcut să se uite insistent la mine și să-mi spună „Bună”. Era un tip simpatic, cu părul lung și creț și purta un tricou verde cu un cangur galben în partea stângă. Sau dreaptă. Nu mai știu. Am stabilit să ne întâlnim la un festival de pe lângă Arad, deși habar n-aveam dacă pot ajunge acolo și nu vorbisem cu el mai mult de 5 minute. Pentru a scurta povestea: da, ne-am întâlnit, da, am stat împreună, da, a fost frumos.
Am fost la mare, a fost la mine, am fost la el, i-am cunoscut pe ai lui, am fost la festivaluri, ai mei l-au plăcut, am făcut Revelionul în Sibiu, am umblat prin majoritatea barurilor din Timișoara și am petrecut 3 ore căutând Expiratul în București.
Am trecut peste multe momente mai mult sau mai puțin plăcute, peste vicii, peste narcisism dus la extrem, peste certuri, peste kilometri și persoane care ne despărțeau. Am iertat în aproape 3 ani cât alții nu au iertat într-o viață și nu simțeam că fac ceva greșit.
De când am intrat la facultate, ne certam din ce în ce mai des. Era ceva nou pentru amândoi, eram stresați, schimbaserăm orașul și trebuia să ne adaptăm. El în Timișoara, eu în București. El muncea, eu nu. Eu luam trenul până acolo, el mă aștepta în gară. Eu dormeam, el pleca la facultate sau la serviciu. Noi ieșeam, el îi cunoștea pe toți, eu pe nimeni. Eu așteptam atenție, el nu era dispus să mi-o acorde. Eu plecam, el venea după mine. Până într-o seară, când eu am ajuns la 2, el la 8. Eu dormisem, el ... avusese grijă ca persoanele de sex feminin în compania cărora se afla să se simtă cât mai bine. M-am urcat în tren și i-am spus să nu mă mai caute. Niciodată.
Am șters numerele de telefon (doamne, ce copilărește sună!) și am încercat să nu mă mai gândesc la el. Îmi imaginam că a trecut deja peste și că probabil este deja cu una dintre studentele de la Arte care l-au fascinat de la început.
Nu m-a căutat până acum câteva zile când primesc un mail în care îmi spunea că a realizat că a greșit, că s-a schimbat, că îi pare rău, că m-a iubit, că îmi mulțumește, că are o prietenă în care mă vede pe mine (pe care, culmea, o cheamă Alex, e brunetă și are ochii verzi) și că speră să nu îl judec greșit. Deși sunt o persoană mai degrabă superficială, nu l-am putut uita în 3 luni și sentimentele pentru el - am descoperit o dată cu citirea mailului că - erau doar amorțite (adică nu gone for good, ci doar idle).
El este confuz, eu nu știu ce să cred.
El are prietenă, eu îl iubesc.
El se uită la film, eu scriu asta pe blog.


Now be quiet and drive...



Deftones-Be Quiet and Drive

4 comentarii:

  1. Desi eu personal simt ca am 100 de ani si astept sa moama mama, sa pot muri si eu odata fara sa sufere cineva, cand nu reusesc sa acopar tristetea cu rom, imi spun ca sufar acum ca sa pot aprecia cu adevarat fericirea cand va fi sa vina ;) and it will. >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. It seems logical enough... Chiar e bună abordarea asta. Thanks!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ba da. Nu în totalitate, dar se schimbă. Și asta o poți observa doar dacă ai suficientă răbdare să aștepți.

    RăspundețiȘtergere

Loc de dat cu părerea