Random

Situațiile cele mai ciudate sunt atunci când oamenii pe care nu i-am mai vazut de ani, zile sau săptămâni mă întreabă ce-am mai făcut în ultimul timp. Și sunt multe și nu știu de unde să încep, așa că îmi bag picioarele și tac. La fel ca Nichita Stanescu. Numai că el se apropia de pietre.
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...