Re:Seminar

Evenimentul despre poziționare și branding de pe 2 iulie a fost relevant și redundant în același timp. Redundant în măsura în care spre sfârșit discuțiile și atacurile personale au luat locul prezentărilor pentru care venisem acolo, iar relevant pentru că cel puțin unii oameni și-au făcut treaba.
Primul speaker, Cristina Popov, a vorbit despre brand în general: ce este un brand, ce trebuie să ai în vedere atunci când vrei sa-l creezi, cui se adresează. O prezentare mult prea teoretică, în care mi s-a repetat ceea ce știam deja, și anume că un brand (probabil Cristina referindu-se la produsul ce urmează să devină un brand) trebuie ținut sub control și dezvoltat urmând pașii deja cunoscuți în PR (realizarea unei analize SWOT, stabilirea obiectivelor, a publicului țintă și a strategiei de comunicare, alegerea unui moment de lansare, evaluare).
Pyuric ne-a explicat cât este de important să ai inițiativă în mediul online, să comentezi și să urmărești blogurile care te interesează în mod direct, să fii abordabil și prompt și să-ți creezi un profil. Cu alte cuvinte, este vital să ai o identitate vizuală, să folosești propriul nume, nu o poreclă dată de colegii din generală, să le spui celorlalți câteva cuvinte despre tine atât pe propriul blog, cât și pe profilurile de twitter, facebook sau linkedin care vin în completarea acestuia. Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la prezentarea ei a fost oferirea exemplului personal. Ne-a spus că este nevoie de răbdare și curaj și, dincolo de toate, de naturalețe și implicare.
Alexandru Negrea a avut - din punctul meu de vedere - prezentarea cu cel mai mare impact asupra publicului, punctând clar ce trebuie și, mai ales, ce NU trebuie să facă un blogger la evenimentele offline la care participă. Dincolo de regulile de bun simț a căror menționare nu am considerat-o neapărat necesară (gen dușul de dinaintea evenimentului, stresarea speakerilor după terminarea susținerii discursurilor sau monopolizarea discuțiilor cu alți participanți), Alexandru a spus niște lucruri extrem de folositoare despre articolele post-eveniment. Nu atât despre scrierea propriu-zisă a lor, care până la urmă depinde în cea mai mare parte de talentul și capacitatea de sintetizare a bloggerului, ci despre importanța linkurilor către participanți/speakeri și „mediatizării” articolului respectiv.
Vali Petcu a preferat să răspundă unor întrebări care au întârziat să apară. A fost condimentul evenimentului, deși uneori poate a fost prea mult. A avut, cu toate acestea, intervenții și sfaturi constructive.
Costin Cocioabă, organizatorul și moderatorul seminarului, a subliniat pe fugă succesul blogurilor de nișă bine făcute în comparație cu site-urile, oferind exemplul monden.info vs. mtv. Probabil prezentarea ar fi fost mai detaliată dacă nu ar fi fost atât de stresat de timp.

Mi-a plăcut și am învățat suficiente lucruri noi și spun asta chiar cu riscul de a mă exprima clișeic. Data viitoare sper să fie mai mult timp destinat atât prezentărilor, cât și socializării post-eveniment. Orange Concept Store n-a fost un loc tocmai prietenos.

Deci.

Am început școala de șoferi în fascinantul oraș care m-a adoptat de vreo doi ani încoace și pe care îl urăsc două zile pe săptămână și îl iubesc trei. În celelalte două mi-e indiferent. București deci.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.

*

De-a lungul anilor de adolescență au existat personaje care exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinație. Era mai mult decât o stare care mă făcea să mă împiedic de fiecare dată când treceau pe lângă mine și să fiu complet incoerentă cel puțin cinci minute după respectiva intersectare, însă nu era nici pe departe genul de obsesie datorită căreia să ajung să vânez și să-mi însușesc chiștocul aruncat la întâmplare pe jos de subiectul în cauză.

O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.

Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.

Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.

BlogTrip

Vreau să merg în excursie în Oradea, însă eu aleg mașinile după culoare și nu știu să instalez un windows. Drept urmare, mașina mea va fi neagră, laptopul va avea în continuare Vista până când cineva îmi va instala o altă versiune mai puțin cauzatoare de nervi și țipete în mijlocul nopții, iar eu mai am o singură șansă de a pleca într-o vacanță fără să plătesc transportul. Să scriu deci despre cum am făcut cunoștință cu internetul, încercând să evit pe cât posibil structura unei compuneri de clasa a patra.
***
Eu am fost privilegiată. Am avut calculator acasă și internet de îndată ce Connexul a decis că e timpul să profite și să inventeze xnet-ul. Țin minte că era aproape la fel de enervant ca Windows Vista acum și că dacă voiai să te conectezi pe la 22 trebuia să începi cu rugăciunile de pe la 21. Nu frecventam internet cafe-urile decât atunci când chiuleam de la biologie sau când sor-mea se juca Chicken Invaders sau Prince of Persia.

mIRC-ul era pe atunci ceea ce sunt acum yahoo messenger-ul, facebook-ul și hi5-ul laolaltă. Adică singura modalitate de a interacționa cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care ai fi putut avea ceva în comun. „Asl pls” a făcut furori la fel cum a făcut și vreo 5 ani mai târziu deja-clasicul „lol”. Download-urile cu 5kb/s erau semne că Dumnezeu există și facturile de telefon erau semne că poate uneori nu trebuie să-i ceri atâtea dovezi.

Când ajunsesem și eu în final să fiu operator pe niște canale mai șmechere s-a dus moda mIRC-ului și a apărut ca metodă de socializare Y!m, care, din păcate, nu-mi dădea posibilitatea să-i dau pe alții afară dintr-un chat room pentru că nu-mi plăceau mie nickname-urile lor. M-am adaptat și am spus „bă, mi-a părut bine, dar trebuie să plec” programului care pentru mine era sinonim cu internetul.

Odată cu messengerul am descoperit că mai există și alte site-uri în afară de k.ro pe care îmi pot face adresă de mail, că viteza creștea la fel de repede ca rata inflației, că Moș Crăciun poate aduce nu numai pijamale și caramele, ci și webcamuri și căști, că de pe net pot lua filme și, la fel de bine, viruși.

A urmat apoi o perioadă oarecum stagnantă, lipsită de invenții majore care să-mi dea peste cap existența liniștită. Mă jucam pe miniclip.com, ascultam melodii trase de pe net, căutam formații mișto pe myspace și mă minunam de google. Mi-am făcut apoi blog, după câteva luni cont de twitter și last.fm. Acum deja mă plictisesc și mă întreb what's next.

On diplomacy

Diplomatul nu este numai o prăjitură. Sau un anonim care în urma unui lung proces academic a obținut o diplomă. Sau un X sau Y numit într-o țară străină pentru a trata în numele statului pe care îl reprezintă. Există și un alt sens, vag cunoscut pe plaiurile mioritice chiar și de către icșii sau igrecii menționați anterior.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.

Retarded

Astăzi vreau să scriu despre mai multe. A început sesiunea și este cât se poate de evident și natural faptul că doar cu câteva ore înainte de un examen pe mine mă lovește subit inspirația și dintr-un prea-prin sufletesc simt stringenta nevoie de a mă exprima. Cum sunt singură în apartament și sigură că la ora 3 nici vecinii și nici prietenii nu ar aprecia o eventuală întrerupere din somnul atât de liniștit, mă exprim în scris. Nu cânt, nu țopăi, nu dau telefoane.

La Olimpiadele Comunicării ne-am făcut de căcat. După atâtea vizite în Băneasa și atâția neuroni omorâți degeaba în certurile interminabile cu câțiva minunați coechipieri, prezentările, deși ar fi trebuit să reprezinte o încununare cu niște lauri imaginari a săptămânilor de muncă, au fost jenante. Mai bine stăteam acasă. Toți. Măcar de mi-aș fi cumpărat, ca anul trecut, niște haine noi cu care să mă îmbrac pentru această specială ocazie. Ha-ha.

Frustrată, am decis ca după proba de comunicare politică să mai pierd câteva ore pe la Casa Poporului, însă nu pentru suc și fursecuri ca majoritatea, ci pentru a vedea - speram eu - niște prezentări über-șmechere la PR. Fâs. (acum căutam butonul ăla fain pe care wordpress-ul cred că îl are și pe care daca îl apeși după ce ai selectat un text în loc să-l bolduiască sau să-l sublinieze îl taie pe mijloc. Fie nu există pe blogspot, fie ar fi cazul să mă vopsesc. Ideea era că voiam să tai fâs-ul și să spun că am învățat de fapt că semințele te fac mai deștept și că blogării (sic!) sunt miezul [seminței].)

Am (re)descoperit cât de tare mă enervează oamenii care se eschivează. Dacă într-o situație anterioară știam care este motivul pentru care respectivul făcea pe mortul în păpușoi, acum sunt complet pe dinafară. Adică n-am nici cea mai vagă idee de ce mă evită persoana în cauză. Eu când am ceva de împărțit/rezolvat cu un gigel sau o marie îi spun să stea jos și încep să mă produc. Fără avertizări, ocolișuri sau păreri de rău. Când am spus că universul se reduce iremediabil la mine e posibil să fi activat vreo energie dubioasă a vreunui satelit rusesc sau pakistanez care să fi trimis o undă la fel de dubioasă spre creierul meu blond, care în urma contactului să fi început cu adevărat să creadă că toată lumea ar trebui să procedeze ca mine. Bad move. I take that back.

Mă întorc la curs. Țin neapărat să aflu cât de mare e sectorul public și ce înseamnă spațiu privat. Not.

Nervous breakdown

Eu nu sunt calmă, vulgară sau violentă, însă există momente în care deși anumite persoane mă fac să vreau să le calc pe cap cu tocuri cui și să le trimit cu căldură în locul din care au ieșit când erau suficient de mici pentru a nu produce leziuni majore, sunt la fel de inexpresivă și lipsită de atitudine ca monumentul din Piața Revoluției.


I don't give a fuck anymore.