Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.

Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.

După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.

Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.

- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

OC fever starts again

Sunt răcită și gândesc greu. Sunt în slow motion, așa că mi-a luat ceva timp să mă hotătăsc să preiau leapșa de la Rere. E despre Olimpiadele Comunicării, la care am participat și anul trecut și la care - se pare - voi participa și anul ăsta. Tot la Comunicare politică.

Ce vreau de la OC?
E simplu și cât se poate de logic. Să câștig. Toți cei care spun că participă doar pentru experiență o dau în bălării. E la fel cu povestea cu etichetele de suc trimise la Căsuța Poștală 1, OP 6, București. Nu le trimiți pentru a exersa scrisul de mână pe plicuri, nici penteu gustul dulceag ce-ți rămâne după ce lipești timbrele, ci pentru că vrei să câștigi Loganul/trifoiul de aur/o cină cu Andreea Marin/o excursie în Madagascar.
Cred că poezia deja clasică „vreau să aflu lucruri noi și să mă bucur de experiență” se trage tocmai din faptul că vrei să câștigi. Pentru că dacă nu te-ar interesa premiul cel mare nu te-ai chinui să faci o campanie buna și, prin urmare, nu numai că nu ai citi nimic în plus față de bibliografia obligatorie pentru facultate, însă nici nu ai încerca să te autodepășești.

Cum merge brieful?
Păi nu merge. Încă. O să meargă mai târziu. Deocamdată citesc ce n-am citit pentru examenul de politologie. Arend Lijphart. Modele ale democrației.

Eu nu dau leapșa nimănui. Că mi-e frică să nu dau și răceala.