On diplomacy

Diplomatul nu este numai o prăjitură. Sau un anonim care în urma unui lung proces academic a obținut o diplomă. Sau un X sau Y numit într-o țară străină pentru a trata în numele statului pe care îl reprezintă. Există și un alt sens, vag cunoscut pe plaiurile mioritice chiar și de către icșii sau igrecii menționați anterior.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.

Nervous breakdown

Eu nu sunt calmă, vulgară sau violentă, însă există momente în care deși anumite persoane mă fac să vreau să le calc pe cap cu tocuri cui și să le trimit cu căldură în locul din care au ieșit când erau suficient de mici pentru a nu produce leziuni majore, sunt la fel de inexpresivă și lipsită de atitudine ca monumentul din Piața Revoluției.


I don't give a fuck anymore.

On alcohol

Alcoolul, atunci când nu e folosit ca dezinfectant, ca degresant sau pentru a spăla geamuri și a înlătura paraziții din trandafiri, este ceva rău. Foarte rău. Mai ales când este consumat în cantități suficient de mari încât să-ți suprime orice inhibiție, să amuțească vocea rațiunii și să întrerupă orice filtrare a binelui de rău.
Cu alte cuvinte, e nasol când bei și faci lucruri pe care le regreți mai târziu. Și asta nu neapărat pentru că lucrul respectiv era contrar propriilor principii sau dorințe, ci pentru consecințele pe care le poate atrage după sine.
Să mă explic. Când sunt euforică datorită diverselor licori bahice incolore, fac toate prostiile la care mă gândisem dar a căror punere în practică o abandonasem datorită considerentelor de natură rațională.




Paranteză: Azi îmi e foarte greu să spun lucrurilor pe nume. Nu știu de ce. Mă complic aiurea în construcții și expresii. Închid paranteza.



Revin. Spre deosebire de mulți, eu sunt conștientă de prostiile mele, mi le asum și simt nevoia să clarific unele aspecte. (Când spun prostie nu mă refer la neghiobii sau gafe, ci la lucruri la al căror sens ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să le fac sau pe care le-am făcut înainte să le fi venit vremea.) Mă simt aiurea când știu că există niște discuții suspendate din pricina cărora unii oameni decid să te evite în loc să te lămurească.
De fapt, nu voiam să scriu exclusiv despre alcool. Ci mai degrabă despre oamenii care caută să scape de responsabilități o dată ce alcoolul a dispărut din sânge. Care se îndepărtează datorită unor evenimente relativ nefericite dintr-o dimineață scăldată în alcool sau care preferă să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă respectivele evenimente au schimbat - pentru moment - natura relației.

Later edit: Nu m-am născut ieri și știu că unele lucruri chiar nu merită discutate după ce buna dispoziție a trecut. Asta se întâmplă însă în cazul oamenilor care nu contează.

2008

A fost anul în care am făcut pentru prima dată auto-stopul. Pe 1 ianuarie. Ziua în care majoritatea stă în pat, revenindu-și din beție, eu am petrecut-o pe un drum întunecat între Simeria și Petroșani. Era frig, aveam toate motivele să mă panichez, însă cred că atunci a fost una dintre cele mai vesele zile din an. Pentru că eram cu el.
A fost anul cu prima sesiune. Peste care am trecut surprinzător de bine. La fel și peste cea de-a doua.
A fost anul în care mi-am îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe: aceea de a-i vedea pe băieții de la Moonspell cum zdrăngăne chitările, lovesc furios în tobe și se agită pe scenă. Live.
A fost anul în care am lucrat (la modul fizic) pentru prima dată. Și respectiv, prima dată când am câștigat un ban pe bune. Adică muncit. Evident, a fost și prima dată când mi-am dat demisia. Pentru că sunt prea orgolioasă.
A fost anul în care am simțit pentru prima dată că mulți ar vrea să fie în locul meu. Și nu mă refer aici la invidia pițipongească.
A fost anul cu cele mai multe băi în mare la răsărit. Și anul cu cele mai multe zile petrecute departe de casă.
A fost anul în care un vis de-al meu vechi de câțiva ani s-a împlinit, însă a fost cu mult peste așteptările mele. Și aici mă refer la momentul Apocalyptica, despre care am scris acum ceva timp aici.
A fost anul în care mi-am luat una dintre cele mai mari țepe. Sentimentale. Prietenii știu cu cine și de ce.
A fost anul în care am realizat cât de mult îmi place facultatea la care sunt. Și cât de mult mi-ar plăcea să țină mai mult de 3 ani.
A fost un an frumos luat pe bucățele. Însă îngrozitor în ansamblu.
2009 se anunță minunat, mai ales că l-am început în metrou.

Second chances...

... sau adevăruri despre mine.

***

Eu sunt o persoană bună. Și cred că toți ceilalți sunt la fel de buni ca mine. Și mai cred că niciun om nu poate face rău altui om în mod intenționat. Adică nu îi faci pe alții să sufere pentru că așa vrei tu.
Eu iert prea mult și prea des. Și acord și a doua și a treia și a două mii cinci sute treizeci și șaptea șansă oamenilor care îmi spun că le pare rău. Sau care îmi cer iertare. Sau care chiar dacă nu spun nimic arată că nu au vrut să mă rănească.
Eu iubesc oamenii. Și cred că sunt niște ființe atât de minunate încât nu merită ca cineva să îi urască și să încerce să uite de ei pe vecie.

***

Azi am învățat că există și oameni răi. Oameni care îi fac pe alții să sufere pentru că așa vor. Pentru că se simt ei bine, pentru că le crește stima de sine.
Am aflat că unii nu merită nici măcar șansa de a mă cunoaște.
Am aflat din păcate și că am o oarecare înclinație spre masochism și că oricât m-aș chinui nu reușesc să urăsc.

Christmas presents

Astăzi vreau să scriu despre cadouri. În general. Și despre cadourile de Crăciun. În special.

Toți cei care mă cunosc știu expresia de câine bătut pe care o am de fiecare dată când urmează să primesc un cadou. Mâinile tremurânde. Bătăile acceletare ale inimii. În fine, you get the picture. Ideea e că iubesc cadourile. Împachetate sau nu, mari sau mici, rotunde sau pătrate, cărți, CD-uri, haine, home made stuff, cercei, lanțuri, prăjituri, sticle de vin, jucării și lista cu siguranță poate continua.

Nu contează dacă îmi place sau nu respectivul cadou. Pentru mine expresia „gestul contează” e mai mult decât un clișeu ca „scopul scuză mijloacele”. Să fiu mai exactă: din moment ce omul ăla s-a chinuit și a colindat orașul căutând un lucru despre care el credea că m-ar putea face fericită, ar trebui să dau dovada de o minimă doză de respect și să caut părțile bune ale cadoului (exact ca în bancul ăla stupid în care optimistul atunci când a găsit sub brad o balegă i-a spus prietenului pesimist că a primit de Crăciun un cal, dar că nu știe unde s-a ascuns).

Revenind la cadourile de Crăciun.

În ultimii ani, de când am acceptat cu tristețe că moș Crăciun nu mai există și am încetat să-i scriu scrisori, îi spuneam mamei -mai subtil sau mai direct - ce vreau de Crăciun. Așa că în fiecare an am primit exact cadoul pe care îl așteptam, împreună cu un mic bonus, rezultat al creativității părinților mei și dovadă a cât de bine mă cunosc ei pe mine. Până anul acesta, când în loc de cadoul pe care îl sugerasem mamei am primit bani. Sec. Deși sunt suficient de mulți încât să-mi pot lua obiectul pe care îl așteptam, sunt totuși niște bancnote puse într-o pungă alături de alte articole pe care le alesesem eu dintr-un magazin cu o seara înainte.

Ok, care e problema? Well, problema e că am avut senzația aia tâmpită că părinții mei nu mă cunosc. Chiar dacă îmi citesc blogul, vorbesc cu mine la telefon și stau cu mine din când în când, habar nu au cât de mult urăsc să mi se dea bani în loc de cadou. Nu contează dacă sunt mulți sau puțini, contează doar că sunt. Și din cauza asta niște zile care ar fi trebuit să fie pline de veselie s-au transformat în niște zile pline de dezamăgire. Pentru că prin cadouri îți dai seama cât de mult te cunoaște într-adevăr persoana respectivă.

Poveste

A fost odată un cavaler fălos de peste Mediterană. Era înalt și negru ca abanosul sau cel puțin pe-aproape. Vorbea fluent zece limbi străine și domnițele de pretutindeni se strângeau la poarta palatului său, așteptând momentul în care cavalerul le va arăta căile către paradis.
Dintre miile de domnițe pe care tânărul le-a vrăjit în timpul șederii sale pe vechiul continent, una singură i-a furat inima. Era blondă, suavă ca o zambilă și ținutul ei de baștină era în dreapta Prutului, aproape de frații ruși.
Și ar fi vrut să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, dacă ceva cumplit nu s-ar fi întâmplat. În timpul vizitelor sale nocturne, cavalerul întâlni o altă domniță, brună și ceva mai scundă, care fu pe loc cucerită de june. Tânărul era în impas, nu știa cu care dintre cele două tinere să conducă regatul african, așa că se gândi să le supună la o încercare. Așa că, dorind să vadă cine îl iubește mai mult, domniței blonde îi dărui un copil, iar apoi o părăsi, iar în inima celei brune sădi sămânța dragostei, însă și cea a îndoielii. De supărare însă, tânăra cu cosițe aurii pierdu copilul și îl blestemă pe cel pe care l-a iubit mai presus de propria ființă.
Cavalerul, debusolat pentru că începea să le iubească pe amândouă, fugi la tatăl său, împăratul, unde a putut să fie singur și să se gândească la ceea ce vrea cu adevărat. Așa horărî tânărul crai să o ia de soață pe domnița brună și să o dea uitării pe cea cu părul de aur.
Dar pentru că poveștile nu au întotdeauna un final fericit sau previzibil, asupra domniței cu părul de aur se abătu o molimă cumplită care o transformă într-o temută vrăjitoare. Cavalerul, deși viteaz, era slab de fire, cedă farmecelor farmazoanei, o părăsi pe domnița brună și o ceru de nevastă pe vrăjitoarea cea rea.

Sfârșit.

Just another story

Astăzi o ard în clișee. Despre dragoste. Azi vreau să scriu despre dragoste, sperând să pot înțelege ceva ce mă frământă de câteva zile.
Nu înțeleg de ce toți vor să iubească, când toți știu că dacă se va termina îi va durea atât de tare încât își vor dori să nu se fi născut vreodată. Să nu fi știut niciodată cum e să respire sau să simtă ploaia. Să nu fi văzut niciodată lumina sau oamenii și să nu fi simțit niciodată căldura altcuiva. Să nu fi sărutat, să nu fi existat.
Și ce dacă atunci când ești cu el simți că zbori și că nu mai există nimeni altcineva în afară de voi doi în toată lumea? Și ce dacă speri că va fi așa pentru totdeauna? Pentru că atunci când simți că se termină îți fuge pământul de sub picioare și mergi pe stradă cautând o umbră de care să te agăți. Încerci să tragi aer în piept și să-ți astupi plânsul în pumni sau în pernă. Doare. Fizic. Nu poți să dormi sau să mănânci. Rămâi cu privirea pierdută și uiți să cobori din metrou. Vomiți. Plângi. Te simți singur. Nu vrei să ieși din casă. Simți nevoia să te îngropi în perne și pături și să nu mai ieși niciodată de acolo. Ești sleit de puteri. Crezi că nu mai valorezi nimic pentru nimeni. Te simți gol de dinăuntru.
Și cu toate astea unii au tupeul să susțină că orice s-ar întâmpla merită să trăiești sentimentul. Că merită să iubești. Bullshit. Astea sunt povești inventate de oameni care nu știu despre ce vorbesc și care nu au simțit niciodată pe pielea lor cum e să pierzi pe cineva. Sunt vorbe frumoase care să facă omul să creadă în dragoste. Să creadă că merită să te dedici cuiva și să trăiești pentru cineva chiar dacă se va termina într-un mare rahat. Pentru că e frumos să iubești. Yeah right.
Și eu sunt atât de naivă și cred de fiecare dată...

Despre viaţă - partea a doua

Astăzi reiau povestea începută acum câteva zile. Mă simt suficient de creativă încăt să continui descrierea experienţei din Vama Veche şi suficient de neinspirată încăt să scriu despre cu totul altceva. Vineri, 27 iunie, a fost prima zi de lucru. Comenzi puţine, clienţi simpatici, stres minim, câteva greşeli la bonurile trimise la bucătărie (pentru că şi cârciumele din Vama Veche s-au modernizat şi au instalat un sistem computerizat de transmitere a comenzilor la bucătărie). La sfârşitul zilei, când am primit banii câştigaţi din bacşiş am avut un sentiment de împlinire pe care cu greu am putut să-l exprim la telefon mamei mele şi pe care cu şi mai mare greutate aş putea acum să-l descriu în cuvinte.
Weekend-ul, aveam să aflu, era perioada în care Bucureştiul se muta la mare, în Mamaia, Costineşti sau Vama Veche şi, evident, restaurantele, baurile, pensiunile sau casele sătenilor se umpleau până la refuz. Aşa că neavând experenţa necesară sau pregătirea profesională și necunoscând niciun șiretlic prin care aș fi putut face față valului de clienți cu mai multă ușurință, ziua de sâmbătă a fost prima din seria zilelor în care îmi doream să nu mă fi angajat.

***
Mărturisesc că pe măsură ce scriu aceste gânduri sau impresii post-eveniment m-am întrebat nu de puține ori dacă are vreun sens, dacă nu cumva ar trebui să abandonez ideea de a împărtăși ceea ce am trăit și să scriu despre evenimente de cu totul alt soi. Probabil majoritatea mă va considera o inaptă care nu a putut să-și găsească în domeniul PR-ului un serviciu bine plătit și că a ales calea absolvenților de profesionale care vor să-și cumpere un telefon mobil, iar părinții nu sunt suficient de darnici încât să le furnizeze fondurile necesare. Ironia este că am renunțat la câteva oferte pentru că am vrut să învăț să apreciez munca fizică, pentru a învăța să respect oamenii care sunt catalogați instinctiv drept „incapabili” pentru că nu au reușit să obțină decât un post de ospătar.
***
Lunea este zi de curățenie, ceea ce înseamnă că toată lumea își ia liber. Bucătarii stau la o bere, ospătărițele stau la discuții, cățeii stau cu burta la soare, pentru că știu că ar sta degeaba printre mesele goale. Lunea este un fel de sfărșit de săptămână. Când alții o începeau, noi o încheiam și ne pregăteam pentru una nouă.
De marți până joi sau chiar vineri era o atmosferă faină. Luam pauze dese, făceam și câte o baie în mare, era liniștea de dinaintea furtunii din weekend. Programul - deși pe hârtie era de 8 ore - începea la 10:30 și se termina la 22:30. Adică atunci când băgam forțat nota de plată pe gâtul clientului. Pauza în weekend era oficială - între 16:30 și 18 - iar în timpul săptămânii era stabilită de noi pe principiul „hai ține-mi tu locul o juma' de oră să mă duc să fac o baie și după aia pleci și tu”.

***
Niciodată nu m-am priceput la încheieri. M-am plictisit și am încălcat regula nescrisă a bloggingului conform căreia un post trebuie să aibă maximum o jumătate de pagină.
Urmează și partea a treia.

Sighişoara - kitsch cu iz medieval

După dezamăgirile de ordin personal şi nu numai din ultimul timp, am hotărât că este timpul să fac o scurtă escapadă. Cum ultima lună am petrecut-o la mare, iar ideea de excursie la munte îmi este nesuferită încă din gimnaziu (când toate ieşirile cu clasa se finalizau cu o vizită la Peleş sau 3 fotografii de grup în faţa cabanei Gura Diham), am decis că cel mai bine ar fi să plec într-un loc oraş în care m-am simţit bine. Sighişoara, mai ales că era şi perioada Festivalului de Artă Medievală, pe care mi-l aminteam într-o lumină destul de bună de acum doi ani.
Aşa se face că vineri la ora 8:11 mă aflam într-un accelerat, pe locul teoretic rezervat pentru bagaje, întrucât nu am fost destul de rapidă să prind un scaun liber, îndreptându-mă spre Sighişoara. Pe la 13 am coborât în gară - renovată şi mult mai colorată decât îmi aduceam aminte, însă cu aceleaşi feţe plictisite ale pletoşilor cu chitări în spate - unde am întâlnit-o pe gazda în casa căreia trebuia să-mi petrec următoarele nopţi. Am ajuns pe strada 1 Decembrie 1918, la numarul 41, într-o casă suficient de aproape de cetate încât să nu amân schimbarea hainelor ude în cazul în care m-ar prinde ploaia în timp ce aş sta şi m-aş uita hipnotizată la spectacolele cu steaguri şi flăcări pe care mi le aminteam din 2006 şi 2005 şi astfel să nu ajung acasă cu faringoamigdalită cronică bilaterală ca în respectivii ani.
Mi-am lăsat bagajele şi am plecat înspre cetate unde speram să găsesc aceeaşi atmosferă cu care eram obişnuită. Dar şoc, stupoare (trademark Paula), în locul păturilor pe care erau întinse produse realizate de tineri talentaţi am găsit tarabe pe care tronau kitschurile celebre cu Dracula, lăzi frigorifice uriaşe ale unor firme de îngheţată cu mare succes la părinţii veniţi în concediu care îşi îndoapă copii, pietre magice care te vindecă de boli şi te ajută să găseşti iubirea vieţii, frigidere ale sponsorilor care vindeau sticla de apă minerală de 1,5 l cu 5 RON, chioşcuri Vodafone unde făceai poze cu iepe şi cu postere cu domniţe şi cavaleri.
Ceva mai jos, în Piaţa Sigma, nelipsiţii mici şi nu mai puţin faimoasa bere la dozator. Hamsii, hamburgeri, shaorme, porumb fiert, kurtos kolacs, acadele şi alte minuni culinare. Tricouri care lăsau să se vadă consumul excesiv de alcool, sare, zahăr şi grăsimi, sclipici, paiete, lanţuri de bicicletă puse la gât, BMV-uri, boxe, mirosuri sufocante, ţigănie, prost gust. Tarabe cu geci de piele, bijuterii din argint, tombole, indieni ca în Unirii, norod cu gura căscată adunat în jurul lor, gablonţuri, bibelouri, mult praf şi zgomot, mulţi oameni urâţi şi/sau pictaţi pe faţă.
Ceea ce s-a vrut a fi un moment de relaxare, în care să mă bucur de muzica medievală şi de spectacolele de teatru a devenit brusc un coşmar bucureştean. De aceea, consider că tot ce e mult strică, chiar şi bunele intenţii sau publicitatea.

?

Ți s-a întâmplat vreodată să nu înțelegi ce vor alții de la tine, să nu pricepi ce urmăresc, oricât de mult te-ai chinui? Sau mai mult, să nu știi ce anume din mărturisirile contradictorii ale unei persoane să crezi?
Ți s-a întâmplat ca oricât de mult te-ai concentra să nu te gândești la acel unic lucru care știi că te dă peste cap și te face să uiți de tine și de lumea care te înconjoară să cazi pradă amintirilor și să te lași purtat de ele ore în șir și doar telefonul care sună insistent să te scoată din starea de reverie în care zaci?
Ți s-a întâmplat să asculți o melodie de mii de ori și să nu te plictisești de ea pentru că îți dă senzația că acel cineva de care îți este dor se află mai aproape de tine? Sau să te regăsești perfect în pasaje ale unei cărți sau versuri pe care le-ai citit cândva și să te întrebi cum de autorul trăiește și în ziua de azi când tu simți că se prăbușesc pereții în jurul tău?
Ți s-a întâmplat să nu poți să respiri, să simți că te sufoci pentru că prea multe gânduri îți apasă mintea și inima e deodată prea grea sau să te întrebi de ce cartea asupra căreia stai aplecat este udă și să observi că de ceva timp îți curg îți curg în mod inexplicabil lacrimi pe obraz?
Și mie...






Noir Desir - Des armes


Se pare că numărul posturilor melodramatice a început să crească simțitor în ultima săptămână. Aș vrea să spun că e ceva trecător...

Much Ado About Nothing

Ceea ce urmează nu este o recenzie vreunei puneri în scena a piesei lui Shakespeare, ci o părere despre finalele Olimpiadele Comunicării (proba comunicare politică).
La 8:45, cu cățel și purcel pășesc pe covorul roșu de la Casa Poporului, și aștept restul echipei. Încerc să intru în sală sa-mi las geanta, dar 2 domnișoare extrem de draguțe și zâmbitoare (unii ar spune prea) ne-au rugat (adică pe mine, mama și tata) să rămânem pe holul frumos, luminos, dar fără scaune până la ora 10, când încep prezentările.
Îmi aduc aminte că minunatul meu coleg Cătălin îmi spusese cu câteva ore înainte că prezentarea noastră fusese „puțin” modificată de către cei de la Olimpiade și că spotul radio nu pornea așa cum îl setaserăm noi sâmbătă dimineață, așa că profitând de timpul rămas până la ora 10 îl caut pe Marius Balaci și îl rog să mă lase să modific setarile unui slide din prezentare.
Probabil că acesta a fost momentul în care toate au început să meargă rău. Răspunsul a fost evident negativ („Nu mai puteți modifica nimic la prezentare.”), Ion a întârziat => nu am avut timp pentru nicio repetiție generală, am aflat că una dintre echipe este compusă din oameni cu masterate în comunicare politică/psihanaliză, m-a luat durerea de cap, amețeala și brusc mi-a venit să vomit (ca înaintea fiecărui eveniment important care implică prezentarea unui text în fața unor oameni mai deștepți decât mine - o scurtă precizare: înainte de proba orală la română la BAC am vomat de 2 ori) și prezentarea noastră a fost evident defazată și extrem de nașpa (și din vina noastră, mărturisesc, însă pe mine personal cei de la Step up Communication - ăia cu masteratele de care ziceam mai devreme - m-au facut praf).
Ce a fost totuși OK luni? Ciutacu, vestitul jurnalist, care arată mai bine în realitate decât în poze și care a avut milă de noi și nu ne-a spus ce penibili și inapți suntem, tata care a facut zeci de poze, Adriana Săftoiu, care a zâmbit cât timp am prezentat (chiar dacă a făcut-o probabil din politețe și pentru încurajare), mama, care m-a dus la cumpărături să mă scoată din starea bleagă în care mă aflam, Anca Alexandrescu și Vlăduț care m-au încurajat și Ștefan Stănciugelu, pentru că a fost fix în fața mea. Și pateurile, era să uit.