On alcohol

Alcoolul, atunci când nu e folosit ca dezinfectant, ca degresant sau pentru a spăla geamuri și a înlătura paraziții din trandafiri, este ceva rău. Foarte rău. Mai ales când este consumat în cantități suficient de mari încât să-ți suprime orice inhibiție, să amuțească vocea rațiunii și să întrerupă orice filtrare a binelui de rău.
Cu alte cuvinte, e nasol când bei și faci lucruri pe care le regreți mai târziu. Și asta nu neapărat pentru că lucrul respectiv era contrar propriilor principii sau dorințe, ci pentru consecințele pe care le poate atrage după sine.
Să mă explic. Când sunt euforică datorită diverselor licori bahice incolore, fac toate prostiile la care mă gândisem dar a căror punere în practică o abandonasem datorită considerentelor de natură rațională.




Paranteză: Azi îmi e foarte greu să spun lucrurilor pe nume. Nu știu de ce. Mă complic aiurea în construcții și expresii. Închid paranteza.



Revin. Spre deosebire de mulți, eu sunt conștientă de prostiile mele, mi le asum și simt nevoia să clarific unele aspecte. (Când spun prostie nu mă refer la neghiobii sau gafe, ci la lucruri la al căror sens ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să le fac sau pe care le-am făcut înainte să le fi venit vremea.) Mă simt aiurea când știu că există niște discuții suspendate din pricina cărora unii oameni decid să te evite în loc să te lămurească.
De fapt, nu voiam să scriu exclusiv despre alcool. Ci mai degrabă despre oamenii care caută să scape de responsabilități o dată ce alcoolul a dispărut din sânge. Care se îndepărtează datorită unor evenimente relativ nefericite dintr-o dimineață scăldată în alcool sau care preferă să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă respectivele evenimente au schimbat - pentru moment - natura relației.

Later edit: Nu m-am născut ieri și știu că unele lucruri chiar nu merită discutate după ce buna dispoziție a trecut. Asta se întâmplă însă în cazul oamenilor care nu contează.

Poveste

A fost odată un cavaler fălos de peste Mediterană. Era înalt și negru ca abanosul sau cel puțin pe-aproape. Vorbea fluent zece limbi străine și domnițele de pretutindeni se strângeau la poarta palatului său, așteptând momentul în care cavalerul le va arăta căile către paradis.
Dintre miile de domnițe pe care tânărul le-a vrăjit în timpul șederii sale pe vechiul continent, una singură i-a furat inima. Era blondă, suavă ca o zambilă și ținutul ei de baștină era în dreapta Prutului, aproape de frații ruși.
Și ar fi vrut să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, dacă ceva cumplit nu s-ar fi întâmplat. În timpul vizitelor sale nocturne, cavalerul întâlni o altă domniță, brună și ceva mai scundă, care fu pe loc cucerită de june. Tânărul era în impas, nu știa cu care dintre cele două tinere să conducă regatul african, așa că se gândi să le supună la o încercare. Așa că, dorind să vadă cine îl iubește mai mult, domniței blonde îi dărui un copil, iar apoi o părăsi, iar în inima celei brune sădi sămânța dragostei, însă și cea a îndoielii. De supărare însă, tânăra cu cosițe aurii pierdu copilul și îl blestemă pe cel pe care l-a iubit mai presus de propria ființă.
Cavalerul, debusolat pentru că începea să le iubească pe amândouă, fugi la tatăl său, împăratul, unde a putut să fie singur și să se gândească la ceea ce vrea cu adevărat. Așa horărî tânărul crai să o ia de soață pe domnița brună și să o dea uitării pe cea cu părul de aur.
Dar pentru că poveștile nu au întotdeauna un final fericit sau previzibil, asupra domniței cu părul de aur se abătu o molimă cumplită care o transformă într-o temută vrăjitoare. Cavalerul, deși viteaz, era slab de fire, cedă farmecelor farmazoanei, o părăsi pe domnița brună și o ceru de nevastă pe vrăjitoarea cea rea.

Sfârșit.

Despre minciuni

Continuând lista posturilor despre diverse lucruri mai mult sau mai puțin comune sau importante, astăzi vreau să scriu despre minciuni. (Am învățat de la o personalitate marcantă a facultății noastre că întotdeauna trebuie să precizezi subiectul pe care îl vei aborda înainte de a începe cu aberațiile)

În cei aproape douăzeci de ani de când respir si mă manifest și, mai precis, în ultimii cinsprezece ani pe care mi-i amintesc și în care eram relativ conștientă mi-am dat seamă că există mai multe tipuri de minciuni: minciunelele sau minciunile mici-micuțe, care nu fac rău și care sunt spunse tocmai pentru a-i distra pe cei cărora li te adresezi, minciunile gogonate, pe care e imposibil să nu le detectezi, spuse de mitomanii care cred că fraierii cărora le înșiră baliverne cred fiecare cuvânt, minciunile spuse pentru a înfrumuseța obiectul despre care se discută (adesea întâlnite în descrierile hotelurilor din pliantele turistice și povestirile bărbaților despre femeile și mașinile pe care le posedă) și, în sfârșit, minciunile mari și urâte, care dor.

Dacă primele trei tipuri sunt inofensive și, de cele mai multe ori, amuzante atunci când se cunoaște sau se descoperă adevărul, ultimul tip rănește. Profund. De aceea, există două atitudini complet diferite ale celor care au de-a face cu acest ultim tip de minciună, ambele la fel de justificabile: refuzul categoric de a cunoaște adevărul, în ciuda faptului că sunt conștienți de existența minciunii și resemnarea, acceptarea adevărului, chiar dacă asta implică nopți albe, ochi roșii și vizite mai rare la piață, supermarket, fast-food sau cantină.

Deși aparent negarea este mai ușoară și mai confortabilă din punct de vedere sentimental, prefer să aflu adevărul din spatele minciunii mari și urâte. Chiar dacă mă doare, chiar dacă plâng, țip, îmi julesc pumnii și îmi mușc buza de jos până când sângerează, nu vreau să trăiesc cu iluzia că totul e bine când de fapt nu e. Nu vreau să cred că sunt într-un film siropos de dragoste în care totul se termină cu doi copii, o casă cu o curte mare și cu un cățel care dă din coadă când te vede, când de fapt sunt doar un personaj episodic dintr-un film de duzină.

Am deviat nu pentru că nu mă pot abține să scriu ceva subiectiv, ci pentru că am vrut să scriu despre mine. Pentru că blogul este al meu și despre mine, pentru că dincolo de intrument de comunicare, blogul poate fi o formă de jurnal (as in „diary”).

Despre visuri

De câteva zile caut subiecte pe care le-aș putea expune în maniera proprie pe blog. Din lipsă de timp, de lene sau pentru că ideile zboară până când calculatorul meu virusat binevoiește să-mi deschidă o fereastră de Internet Explorer, de mai bine de două săptămâni n-am mai scris nimic. Absolut nimic.

Deschid o paranteză: Asta mă face să mă gândesc serios dacă voi putea scrie în revista FCRP pe care niște colegi cu un spirit organizatoric mai bine dezvoltat s-au hotărât să o înființeze. Închid paranteza.

Revenind. Voiam să scriu că m-am îndrăgostit. Că nu mai sunt deprimată și că râd mai mult ca niciodată. Că port tocuri de două săptămâni și că nici nu am genunchii juliți, nici vreun dinte spart. Că îmi ies măselele de minte și nu mai pot căsca gura atunci când vreau să beau cu sticla, dar o pot face la vitrinele ce prezintă colecțiile toamnă-iarnă. Subiecte erau destule, inspirație și timp nu prea.
Ieri am avut o discuție interesantă. Cu el. Despre noi (înșine). Pe lângă întrebările mai mult sau mai puțin stupide („atunci când ne-am întâlnit prima oară te gândeai că o sa ajungem să fim așa?”), m-a întrebat dacă am vreun vis. Nu genul ăla de vis pe care îl ai noaptea și în urma căruia te trezești plângând, transpirat și cu dorința de a te simți în siguranță sau cel care îți lasă un zâmbet tâmp pe față, gândindu-te cum ar fi dacă s-ar întâmpla pe bune. Nu. Visul ăla gen „când o să fiu mare vreau să mă fac astronaut”. Sau „o să mă mărit cu un prinț și o să am doi copii: un băiat și o fată”.
N-am știu ce să-i spun, am răspuns cu un surâs și am schimbat subiectul.

Întotdeauna am evitat formularele de concurs în care trebuia să completez un câmp intitutal - de cele mai multe ori - „Care este cel mai mare vis al tău?”. Pentru că nu știu și pentru că îmi e frică să mă gândesc pe termen lung. Nu îmi este neapărat frică de ideea de a îmbătrâni sau de moarte, ci de viitorul meu ca individ. Ca persoană.
Nu vreau să am niciun vis exprimat oriunde altundeva decât undeva adânc în mintea mea pentru că nu vreau să îmi creez anumite așteptări care o dată cu trecerea timpului să se tranforme în deziluzii.

Despre nimic

Sigur ai încercat să te gândești la nimic când voiai să adormi și nu puteai sau atunci când îți spunea stomatologul – în timp ce te așezai stresat pe scaun și așteptai să îți scoată măseaua – să te lași pe spate și să te relaxezi? Și pentru câteva secunde chiar credeai că poți să-ți golești complet mintea, să nu te mai gândești la cai verzi pe pereți, la mamă, la tată, la ce vei mânca la prânz sau câte restanțe vei avea. Chiar credeai că nimicul ăsta e ceva tangibil, e o chestie la care poți să te gândești.
Ce este nimicul? Nu știu. Nimicul nu este ceva anume. Nu este ceva pe care să pui degetul. Nu este ceva pe care să îl descoperi sau la care să te gândești. Nu e negru. Nu e acru. Nu e zgomot sau notă muzicală. Nu e fluid, nu e tare. Nu e nimic.
E interesant câte se spun despre nimic. Câte discuții despre nimic. Au loc în metrou, în stația de autobuz, în lift, în sala de curs cu un coleg pe care nu îl cunoști, dar pe care nici nu ai vrea să-l cunoști, la coadă la casa de marcat în Carrefour, cu vecina de palier în timp ce aștepți să plătești întreținerea, cu oameni cu care ți se face cunoștință și cărora nu vrei să le spui prea multe despre tine. Discuțiile astea despre nimic sunt toate acele subiecte de umplutură, conversații pe care le porți în timp ce te uiți pe pereți și bați din picior, așteptând să treacă timpul mai repede. Sunt discuțiile despre vreme, despre starea generală a României, despre Uniunea Europeană, despre politica monetară, despre credite, despre euro, despre prețul kilogramului de roșii în piață, discuții de gospodine, de administratori de bloc, de șoferi de autobuz, de oameni plictisiți, de pseudo-intelectuali, de plăpumărese sau oameni care vor să-ți creeze impresia că știu.
Discuțiile despre nimic nu se limitează doar la subiecte lipsite de interes pentru cel puțin unul dintre participanți, ci se extind – și atunci toată situația se agravează – în momentul în care cel care a inițiat conversația (de obicei acesta coincide cu persoana care aparține uneia dintre categoriile enumerate mai sus), mult prea entuziasmat de aparentul interes al interlocutorului său, manifestat printr-un semn aprobator din cap sau un „Da? Nu mai spune..” sporadic, transformă nimicul în ceva. Pentru el, tot ceea ce înainte fusese neinteresant sau plictisitor, un subiect cu care prindea oamenii plictisiți în plasa discuțiilor interminabile, devine brusc ceva plin de însemnătate.

Schimbare de registru

Știu că am promis și poze de la concert și ale autografelor de pe posterul care zace pe masa din sufragerie, însă am descoperit că nici măcar o poză nu a ieșit clară, în poza cu Ribeiro am ochii închiși, iar posterul este prea mare și - cum stau singură - nu are cine să-l țină drept să-l „prind pe tot în poză”.

În filmuleț: Moonspell - Awake - live in Bucharest, 2008

Ok, dar ce legătură are titlul cu cele spuse mai sus? Ei bine, astăzi între 2 pagini citite pentru cursul de Imagologie și o gură de Pepsi am avut o revelație. Nu am scris nimic constructiv/elocvent pe blog. Până acum a fost doar o înșiruire de frustrări, de înjurături spuse frumos, obsesii, activități de-ale mele total neinteresante, gânduri care îmi trec prin cap la un moment dar și care mai mult ca sigur nu se regăsesc și prin mințile altora. Mie îmi place să scriu, probabil asta e problema. Și atunci când încep să scriu nu ma mai poate opri nimeni. Cuvintele curg, gândurile zboară, Alex bate câmpii.

Drept urmare, am decis ca în viitor să postez analize sau descrieri ale unor evenimente care nu sunt/au fost izolate, lucruri de interes general așa cum le văd eu.