Back in Business

La cererea fanilor am revenit.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.

***

Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.

Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.

Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.

Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.

On alcohol

Alcoolul, atunci când nu e folosit ca dezinfectant, ca degresant sau pentru a spăla geamuri și a înlătura paraziții din trandafiri, este ceva rău. Foarte rău. Mai ales când este consumat în cantități suficient de mari încât să-ți suprime orice inhibiție, să amuțească vocea rațiunii și să întrerupă orice filtrare a binelui de rău.
Cu alte cuvinte, e nasol când bei și faci lucruri pe care le regreți mai târziu. Și asta nu neapărat pentru că lucrul respectiv era contrar propriilor principii sau dorințe, ci pentru consecințele pe care le poate atrage după sine.
Să mă explic. Când sunt euforică datorită diverselor licori bahice incolore, fac toate prostiile la care mă gândisem dar a căror punere în practică o abandonasem datorită considerentelor de natură rațională.




Paranteză: Azi îmi e foarte greu să spun lucrurilor pe nume. Nu știu de ce. Mă complic aiurea în construcții și expresii. Închid paranteza.



Revin. Spre deosebire de mulți, eu sunt conștientă de prostiile mele, mi le asum și simt nevoia să clarific unele aspecte. (Când spun prostie nu mă refer la neghiobii sau gafe, ci la lucruri la al căror sens ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să le fac sau pe care le-am făcut înainte să le fi venit vremea.) Mă simt aiurea când știu că există niște discuții suspendate din pricina cărora unii oameni decid să te evite în loc să te lămurească.
De fapt, nu voiam să scriu exclusiv despre alcool. Ci mai degrabă despre oamenii care caută să scape de responsabilități o dată ce alcoolul a dispărut din sânge. Care se îndepărtează datorită unor evenimente relativ nefericite dintr-o dimineață scăldată în alcool sau care preferă să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă respectivele evenimente au schimbat - pentru moment - natura relației.

Later edit: Nu m-am născut ieri și știu că unele lucruri chiar nu merită discutate după ce buna dispoziție a trecut. Asta se întâmplă însă în cazul oamenilor care nu contează.

Despre bere

Încep cu o paranteză. Ciudat, știu. Am observat că în ultimul timp am tendința de a pune articolelor niște titluri seci, care de cele mai multe ori încep cu „despre”. Întocmai ca un poet latin al cărui nume îl caut fără niciun rezultat în străfundurile memoriei mele. Se pare că orele de latină din liceu nu mi-au folosit foarte mult. Am avut aseară o revelație, în timp ce încercam să-mi amintesc desinențele verbale din franceză, că seamănă extrem de mult cu româna, cu italiana, cu spaniola și că toate se trag din latină. Am fost foarte mândră de mine până mi-am dat seama că de fapt nu făcusem nicio descoperire, ci doar o confirmare a unor adevăruri cunoscute de ceva vreme.
Am încheiat paranteza.
Vorbeam astăzi cu Casandra despre alcool. Despre substanța pe care ea credea că o consumasem și sub influența căreia credea ea că scrisesem articolul de aseară. I-am spus că eu nu consum alcool în general, iar atunci când o fac, stomacul meu nu suportă altceva decât vodcă, vin sau tequila. Nu-mi place berea. Nici ei.
Așa mi-a venit ideea să scriu un post despre bere. Despre frustrarea pe care o simt când mă cheamă prietenii la „o bere”. Despre rușinea care mă cuprinde când simt că vine momentul în care comand o vodka energy sau o șurubelniță, când ei comandă o Silva Brună sau un Tuborg. Pentru că am renunțat să mai comand o apă plată sau un Pepsi Twist. Eram străpunsă de niște priviri ucigătoare cărora nu le-am putut face față. Așa că am reînceput să consum alcool.
Tot Casandra a observat că pe măsură ce am înaintat în vârstă s-au schimbat și invitațiile. Dacă la 10-12 ani chemam prietenii „la o prajitură”, la 13-14 „la un suc”, în liceu „la o cafea”, acum ieșim „la o bere”. „La o băută”. Eu ies în continuare la prajituri, la sucuri, la cafele și la băute, în funcție de oamenii cu care ies și de scopul pe care îl are întâlnirea. Normal că dacă vreau să povestesc cu o prietenă pe care nu am mai văzut-o de un an nu o s-o chem la o băută și că sâmbătă seară nu mi-aș chema colegii la o prăjitură.
Dar mă depărtez de la subiect. Mie nu-mi place berea și nu înțeleg de ce. Poporul român este un mare consumator de bere. Și de mici, dar asta este altă poveste. Familia mea bea bere. Destulă. Prietenii mei beau bere. Multă. Majoritatea cunoștințelor bea bere. Suficientă. Cu toate astea, mie mi se pare îngrozitoare. E ca atunci când toată lumea laudă o delicatesă și ție ți se pare că are gust de șosete.
Îi rog să se afirme pe cei care cunosc vreun tratament împotriva greței pe care o provoacă de gândul de a consuma bere. Mă numesc Alexandra și nu pot bea bere.