Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.

Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.

După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.

Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.

- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

2008

A fost anul în care am făcut pentru prima dată auto-stopul. Pe 1 ianuarie. Ziua în care majoritatea stă în pat, revenindu-și din beție, eu am petrecut-o pe un drum întunecat între Simeria și Petroșani. Era frig, aveam toate motivele să mă panichez, însă cred că atunci a fost una dintre cele mai vesele zile din an. Pentru că eram cu el.
A fost anul cu prima sesiune. Peste care am trecut surprinzător de bine. La fel și peste cea de-a doua.
A fost anul în care mi-am îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe: aceea de a-i vedea pe băieții de la Moonspell cum zdrăngăne chitările, lovesc furios în tobe și se agită pe scenă. Live.
A fost anul în care am lucrat (la modul fizic) pentru prima dată. Și respectiv, prima dată când am câștigat un ban pe bune. Adică muncit. Evident, a fost și prima dată când mi-am dat demisia. Pentru că sunt prea orgolioasă.
A fost anul în care am simțit pentru prima dată că mulți ar vrea să fie în locul meu. Și nu mă refer aici la invidia pițipongească.
A fost anul cu cele mai multe băi în mare la răsărit. Și anul cu cele mai multe zile petrecute departe de casă.
A fost anul în care un vis de-al meu vechi de câțiva ani s-a împlinit, însă a fost cu mult peste așteptările mele. Și aici mă refer la momentul Apocalyptica, despre care am scris acum ceva timp aici.
A fost anul în care mi-am luat una dintre cele mai mari țepe. Sentimentale. Prietenii știu cu cine și de ce.
A fost anul în care am realizat cât de mult îmi place facultatea la care sunt. Și cât de mult mi-ar plăcea să țină mai mult de 3 ani.
A fost un an frumos luat pe bucățele. Însă îngrozitor în ansamblu.
2009 se anunță minunat, mai ales că l-am început în metrou.

Tricky kicks ass

Nu știu exact de ce nu am fost capabilă până acum să leg într-un mod relativ coerent câteva cuvinte despre cum s-a desfășurat domnul Adrian Thaws pe scena Sălii Palatului pe 26 noiembrie. Probabil pentru că a fost starea aia post-concertistică (cred că tocmai am inventat un cuvânt) ce mă cuprinde după câte un concert care a fost mai mult decât mă așteptam, manifestată printr-o repetare obsesivă a expresiei ”băi, ce tare a fost” și o la fel de obsesivă ascultare a live-urilor de pe youtube (sau a variantelor de studio la iPod în cazul unei deplasări cu mijloacele de transport în comun).




Tricky a rupt. Chiar dacă setlistul nu a fost tocmai strălucit, (mult-prea-cunoscutele-și-așteptatele Car crash sau Hollow au lipsit), pe mine m-a făcut să mă ridic de pe scaun după prima piesă și să migrez mai aproape de scenă, în picioare, unde m-am putut bățâi în voie.

Au fost în schimb piese vechi, ca Black Steel, Overcome, piese de pe ultimul album, precum Joseph, Puppy toy, Veronika sau Past mistake, un bis de vreo 5 melodii și - apogeul concertului - un cover Motörhead: Ace of Spades . De ce apogeu? Nu neapărat pentru că a fost foarte rock și că aproape nimeni nu se aștepta să audă piesa, ci pentru că un nene din staff a făcut semn publicului să urce pe scenă și să sară, să cânte, să facă pogo și -eventual- poze cu Tricky. Așa că înainte să se taie curentul (foarte urât, băieți!) în jurul lui Adrian Thaws se aflau cam o sută de suflețele care își manifestau încântarea.

Timp de aproape două ore am fost extaziată. Vocea a sunat la fel de bine ca pe CD, instrumentiștii au fost bine pregătiți (hail to the drummer), iar prezența scenică a lui Tricky a fost pur și simplu hipnotizantă. A trecut de la o atitudine umilă cu palme împreunate în semn de rugăciune și capul plecat la mișcări lascive din șolduri, de la bâțâitu-i caracteristic la gesturi controlate. A trecut de la suspine la țipete, de la șoapte la vorbe rostite agresiv.

Deși eram aproape convinsă că îmi va părea rău de banii pe care i-am dat pe bilet, singurele regrete pe care le am se leagă de faptul că nu am avut camera foto la mine și că nu am fost la after party, unde lumea s-a distrat cu Tricky și a luat autografe. Poate data viitoare. Oricum, Tricky kicked ass.

Tricky

Mi-am luat bilet la Tricky. Sunt fericită.
Sector C, rândul 13, locul 4.