Sighişoara - kitsch cu iz medieval

După dezamăgirile de ordin personal şi nu numai din ultimul timp, am hotărât că este timpul să fac o scurtă escapadă. Cum ultima lună am petrecut-o la mare, iar ideea de excursie la munte îmi este nesuferită încă din gimnaziu (când toate ieşirile cu clasa se finalizau cu o vizită la Peleş sau 3 fotografii de grup în faţa cabanei Gura Diham), am decis că cel mai bine ar fi să plec într-un loc oraş în care m-am simţit bine. Sighişoara, mai ales că era şi perioada Festivalului de Artă Medievală, pe care mi-l aminteam într-o lumină destul de bună de acum doi ani.
Aşa se face că vineri la ora 8:11 mă aflam într-un accelerat, pe locul teoretic rezervat pentru bagaje, întrucât nu am fost destul de rapidă să prind un scaun liber, îndreptându-mă spre Sighişoara. Pe la 13 am coborât în gară - renovată şi mult mai colorată decât îmi aduceam aminte, însă cu aceleaşi feţe plictisite ale pletoşilor cu chitări în spate - unde am întâlnit-o pe gazda în casa căreia trebuia să-mi petrec următoarele nopţi. Am ajuns pe strada 1 Decembrie 1918, la numarul 41, într-o casă suficient de aproape de cetate încât să nu amân schimbarea hainelor ude în cazul în care m-ar prinde ploaia în timp ce aş sta şi m-aş uita hipnotizată la spectacolele cu steaguri şi flăcări pe care mi le aminteam din 2006 şi 2005 şi astfel să nu ajung acasă cu faringoamigdalită cronică bilaterală ca în respectivii ani.
Mi-am lăsat bagajele şi am plecat înspre cetate unde speram să găsesc aceeaşi atmosferă cu care eram obişnuită. Dar şoc, stupoare (trademark Paula), în locul păturilor pe care erau întinse produse realizate de tineri talentaţi am găsit tarabe pe care tronau kitschurile celebre cu Dracula, lăzi frigorifice uriaşe ale unor firme de îngheţată cu mare succes la părinţii veniţi în concediu care îşi îndoapă copii, pietre magice care te vindecă de boli şi te ajută să găseşti iubirea vieţii, frigidere ale sponsorilor care vindeau sticla de apă minerală de 1,5 l cu 5 RON, chioşcuri Vodafone unde făceai poze cu iepe şi cu postere cu domniţe şi cavaleri.
Ceva mai jos, în Piaţa Sigma, nelipsiţii mici şi nu mai puţin faimoasa bere la dozator. Hamsii, hamburgeri, shaorme, porumb fiert, kurtos kolacs, acadele şi alte minuni culinare. Tricouri care lăsau să se vadă consumul excesiv de alcool, sare, zahăr şi grăsimi, sclipici, paiete, lanţuri de bicicletă puse la gât, BMV-uri, boxe, mirosuri sufocante, ţigănie, prost gust. Tarabe cu geci de piele, bijuterii din argint, tombole, indieni ca în Unirii, norod cu gura căscată adunat în jurul lor, gablonţuri, bibelouri, mult praf şi zgomot, mulţi oameni urâţi şi/sau pictaţi pe faţă.
Ceea ce s-a vrut a fi un moment de relaxare, în care să mă bucur de muzica medievală şi de spectacolele de teatru a devenit brusc un coşmar bucureştean. De aceea, consider că tot ce e mult strică, chiar şi bunele intenţii sau publicitatea.

Reclame

Căutând un clip pe mirificul youtube am gasit din întâmplare cea mai draguță reclamă pe care am văzut-o vreodată. Veche ce-i drept (din februarie 2007), dar absolut adorabilă. Normal, doar e elaborată de McCann Erikson New York.
În București nu am TV. Nu pentru că îmi fac griji pentru sănătatea ochilor sau pentru că nu mi-aș permite, ci pentru că nu îmi trebuie. Nu am nevoie. Pentru știri am internetul, pentru filme dvd-urile si pentru muzica iPod-ul.
Dar când ajung în Ploiești la ai mei, mari fani ai televizorului, îmi place să mă uit la reclame. Nu la reclamele bune pe care le văd pe iqads, ci la reclamele proaste, gen Adria sau berea la PET. Și atunci mă întreb ce tâmpit a venit cu ideea și ce tâmpit a acceptat să o producă. Da, trăim într-o societate capitalistă unde banul face legea (și da, e un clișeu), însă dacă firmele de publicitate ar refuza să facă reclame cretine cu nași, spălătorese și vecine care stau cu picioarele în lighean și cu castraveți la ochi poate am evolua la capitolul advertising. Poate am evolua și ca societate.
Nu neg faptul că exista reclame bune în România, însă exista și reclame care îți/îmi jignesc inteligența, dar care mă fac pe de altă parte să mă gândesc la faptul că se adresează unui public anume, că au fost realizate în urma unui research riguros. Pentru că îmi vine greu să cred că firmele ar plăti reclama doar de dragul de a arunca niște bani aiurea. Și acum intervine o altă problemă: din moment ce reclamele respective rezistă pe posturile TV (care - fie vorba între noi - percep sume uriașe pentru difuzarea lor) înseamnă că vânzările la produsele promovate cresc tocmai în urma vizionării unui clip publicitar. Ceea ce mă duce cu gândul la nivelul de inteligență al omului comun. Al românului pentru care micii și berea sunt alimente de bază. Asta vrea poporul, asta îi oferim. De ce am crea reclame deștepte, complexe pentru niște oameni care sunt mulțumiți și pentru care funcționează un clip în care cerneala penetrează creta sau în care un castor salută tinerii pierduți printre buruieni?

Și acum, clipul Mastercard: