The truth about life

Nu e o revelație pentru nimeni. Nu e o descoperire pe care am făcut-o eu, ci un lucru știut de mulți.
Viața e o curvă.
Pudibunzii pot închide fereastra sau pot înlocui curvă cu nenorocită, după modelul filmelor americane. Oricum, mesajul rămâne același.
Am sperat să fie un clișeu, o expresie pe care lumea o folosește oricând, numai atunci când crede că este adevărată nu. But guess what? Viața chiar e o curva. Și ți-o trage exact atunci când te aștepți mai puțin. Exact atunci când crezi că nimic nu poate merge rău. Că trăiești cu adevărat ceva frumos și că - în sfărșit - a răsărit soarele și pe strada ta. (Nu-i așa că limba română e o limbă plină de tipare și că dacă vrei poți vorbi numai în clișee?)
Da, iar sunt frustrată. M-am despărțit pe bune de persoana pe care o iubeam. Acum încerc să mă mint și să îmi spun că nu o iubeam, că doar mi se părea pentru că totul mergea perfect. Sunt frustrată pentru că a ales cel mai idiot motiv ca să-și justifice decizia: nu vrea să mă facă să sufăr. Cu alte cuvinte „fato, eu țin la tine, în mod normal nu aș vrea să mă despart de tine tocmai din acest motiv, dar pentru că nu vreau să te fac să sufăr mă văd nevoit să fac acest lucru.” Așa că ne-am despărțit si - spune el - vom rămâne prieteni. Not.
Acestea fiind spuse, I rest my case: life is a bitch.

Just another story

Astăzi o ard în clișee. Despre dragoste. Azi vreau să scriu despre dragoste, sperând să pot înțelege ceva ce mă frământă de câteva zile.
Nu înțeleg de ce toți vor să iubească, când toți știu că dacă se va termina îi va durea atât de tare încât își vor dori să nu se fi născut vreodată. Să nu fi știut niciodată cum e să respire sau să simtă ploaia. Să nu fi văzut niciodată lumina sau oamenii și să nu fi simțit niciodată căldura altcuiva. Să nu fi sărutat, să nu fi existat.
Și ce dacă atunci când ești cu el simți că zbori și că nu mai există nimeni altcineva în afară de voi doi în toată lumea? Și ce dacă speri că va fi așa pentru totdeauna? Pentru că atunci când simți că se termină îți fuge pământul de sub picioare și mergi pe stradă cautând o umbră de care să te agăți. Încerci să tragi aer în piept și să-ți astupi plânsul în pumni sau în pernă. Doare. Fizic. Nu poți să dormi sau să mănânci. Rămâi cu privirea pierdută și uiți să cobori din metrou. Vomiți. Plângi. Te simți singur. Nu vrei să ieși din casă. Simți nevoia să te îngropi în perne și pături și să nu mai ieși niciodată de acolo. Ești sleit de puteri. Crezi că nu mai valorezi nimic pentru nimeni. Te simți gol de dinăuntru.
Și cu toate astea unii au tupeul să susțină că orice s-ar întâmpla merită să trăiești sentimentul. Că merită să iubești. Bullshit. Astea sunt povești inventate de oameni care nu știu despre ce vorbesc și care nu au simțit niciodată pe pielea lor cum e să pierzi pe cineva. Sunt vorbe frumoase care să facă omul să creadă în dragoste. Să creadă că merită să te dedici cuiva și să trăiești pentru cineva chiar dacă se va termina într-un mare rahat. Pentru că e frumos să iubești. Yeah right.
Și eu sunt atât de naivă și cred de fiecare dată...

Sufăr de prea multă sinceritate

Astăzi am învățat ceva.
Am învățat că un om sincer nu e întotdeauna apreciat, așa cum mă încerca mama să mă convingă după ce descoperea că o mințisem. Am învățat că uneori ar fi de preferat să spui ce vor alții să audă și nu ceea ce vrei cu adevărat. Am învățat că niciodată nu trebuie să spui cuiva tot ce-ți trece prin minte, chiar dacă undeva într-un colțișor al creierului tău consideri că astfel ți-ai putea demonstra afecțiunea, atașamentul față de respectiva persoană.
Nu vreau să fac o melodramă din experiențele mele adolescentine mai mult sau mai puțin comune și nici nu vreau să înșir clișeu după clișeu. Însă este destul de bizar și frustrant totodată atunci când descoperi că ceea ce tu credeai că poate constitui o calitate, ceva ce te făcea mai bun decăt ceilalți (și asta doar pentru că tu aveai curajul să spui lucrurile pe care le gândeai) este de fapt un mare bullshit și că de fapt nu ești respectat pentru că ești sincer, ci ești luat de fraier.