Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

Much Ado About Nothing

Ceea ce urmează nu este o recenzie vreunei puneri în scena a piesei lui Shakespeare, ci o părere despre finalele Olimpiadele Comunicării (proba comunicare politică).
La 8:45, cu cățel și purcel pășesc pe covorul roșu de la Casa Poporului, și aștept restul echipei. Încerc să intru în sală sa-mi las geanta, dar 2 domnișoare extrem de draguțe și zâmbitoare (unii ar spune prea) ne-au rugat (adică pe mine, mama și tata) să rămânem pe holul frumos, luminos, dar fără scaune până la ora 10, când încep prezentările.
Îmi aduc aminte că minunatul meu coleg Cătălin îmi spusese cu câteva ore înainte că prezentarea noastră fusese „puțin” modificată de către cei de la Olimpiade și că spotul radio nu pornea așa cum îl setaserăm noi sâmbătă dimineață, așa că profitând de timpul rămas până la ora 10 îl caut pe Marius Balaci și îl rog să mă lase să modific setarile unui slide din prezentare.
Probabil că acesta a fost momentul în care toate au început să meargă rău. Răspunsul a fost evident negativ („Nu mai puteți modifica nimic la prezentare.”), Ion a întârziat => nu am avut timp pentru nicio repetiție generală, am aflat că una dintre echipe este compusă din oameni cu masterate în comunicare politică/psihanaliză, m-a luat durerea de cap, amețeala și brusc mi-a venit să vomit (ca înaintea fiecărui eveniment important care implică prezentarea unui text în fața unor oameni mai deștepți decât mine - o scurtă precizare: înainte de proba orală la română la BAC am vomat de 2 ori) și prezentarea noastră a fost evident defazată și extrem de nașpa (și din vina noastră, mărturisesc, însă pe mine personal cei de la Step up Communication - ăia cu masteratele de care ziceam mai devreme - m-au facut praf).
Ce a fost totuși OK luni? Ciutacu, vestitul jurnalist, care arată mai bine în realitate decât în poze și care a avut milă de noi și nu ne-a spus ce penibili și inapți suntem, tata care a facut zeci de poze, Adriana Săftoiu, care a zâmbit cât timp am prezentat (chiar dacă a făcut-o probabil din politețe și pentru încurajare), mama, care m-a dus la cumpărături să mă scoată din starea bleagă în care mă aflam, Anca Alexandrescu și Vlăduț care m-au încurajat și Ștefan Stănciugelu, pentru că a fost fix în fața mea. Și pateurile, era să uit.