Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.

Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.

După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.

Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.

- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

2008

A fost anul în care am făcut pentru prima dată auto-stopul. Pe 1 ianuarie. Ziua în care majoritatea stă în pat, revenindu-și din beție, eu am petrecut-o pe un drum întunecat între Simeria și Petroșani. Era frig, aveam toate motivele să mă panichez, însă cred că atunci a fost una dintre cele mai vesele zile din an. Pentru că eram cu el.
A fost anul cu prima sesiune. Peste care am trecut surprinzător de bine. La fel și peste cea de-a doua.
A fost anul în care mi-am îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe: aceea de a-i vedea pe băieții de la Moonspell cum zdrăngăne chitările, lovesc furios în tobe și se agită pe scenă. Live.
A fost anul în care am lucrat (la modul fizic) pentru prima dată. Și respectiv, prima dată când am câștigat un ban pe bune. Adică muncit. Evident, a fost și prima dată când mi-am dat demisia. Pentru că sunt prea orgolioasă.
A fost anul în care am simțit pentru prima dată că mulți ar vrea să fie în locul meu. Și nu mă refer aici la invidia pițipongească.
A fost anul cu cele mai multe băi în mare la răsărit. Și anul cu cele mai multe zile petrecute departe de casă.
A fost anul în care un vis de-al meu vechi de câțiva ani s-a împlinit, însă a fost cu mult peste așteptările mele. Și aici mă refer la momentul Apocalyptica, despre care am scris acum ceva timp aici.
A fost anul în care mi-am luat una dintre cele mai mari țepe. Sentimentale. Prietenii știu cu cine și de ce.
A fost anul în care am realizat cât de mult îmi place facultatea la care sunt. Și cât de mult mi-ar plăcea să țină mai mult de 3 ani.
A fost un an frumos luat pe bucățele. Însă îngrozitor în ansamblu.
2009 se anunță minunat, mai ales că l-am început în metrou.

Schimbare de registru

Știu că am promis și poze de la concert și ale autografelor de pe posterul care zace pe masa din sufragerie, însă am descoperit că nici măcar o poză nu a ieșit clară, în poza cu Ribeiro am ochii închiși, iar posterul este prea mare și - cum stau singură - nu are cine să-l țină drept să-l „prind pe tot în poză”.

În filmuleț: Moonspell - Awake - live in Bucharest, 2008

Ok, dar ce legătură are titlul cu cele spuse mai sus? Ei bine, astăzi între 2 pagini citite pentru cursul de Imagologie și o gură de Pepsi am avut o revelație. Nu am scris nimic constructiv/elocvent pe blog. Până acum a fost doar o înșiruire de frustrări, de înjurături spuse frumos, obsesii, activități de-ale mele total neinteresante, gânduri care îmi trec prin cap la un moment dar și care mai mult ca sigur nu se regăsesc și prin mințile altora. Mie îmi place să scriu, probabil asta e problema. Și atunci când încep să scriu nu ma mai poate opri nimeni. Cuvintele curg, gândurile zboară, Alex bate câmpii.

Drept urmare, am decis ca în viitor să postez analize sau descrieri ale unor evenimente care nu sunt/au fost izolate, lucruri de interes general așa cum le văd eu.

Pirateria în industria muzicală

Astăzi vorbim despre piraterie. Mai exact, despre pirateria muzicală.

Despre cum poate fi disponibil pe net de 5-6 zile un album încă nelansat pe piață. Mai exact, despre cum poate exista pe net ultimul album Moonspell (că tot am pomenit de obsesia pe care o am de câțiva ani buni pentru formația asta), Night eternal, care urmează să fie lansat oficial pe 18 mai.

Da, l-am downloadat. Și asta nu pentru că nu intenționez să îl cumpăr în origial, ci pentru a mă convinge că nu numai românii piratează, ci și băieții mari de la casele de discuri sau cine știe ce radiouri care ar trebui să promoveze respectivul album. De ce băieții ăștia? Pentru că numele torrentului pe care l-am downloadat avea în componență cuvântul promo, iar bitrate-ul este de 238kbps.

Mărturisesc că prima dată m-am gândit că vreun fan disperat a rupt câteva ore din timpul său prețios, a lipit cu leucoplast botul câinelui și gura părinților pentru a fi sigur că nu se aude vreun scheunat sau vreun „Hai Gicule la masă, că se răcește mâncarea de cartofi!” peste vocea lui Ribeiro și a înregistrat piesele care sunt disponibile de ceva vreme pe situl casei de discuri (și mai nou pe blogul meu :) ), dar care nu pot fi downloadate.

Însă calitatea sunetului nu este specifică unor melodii înregistrate cu un microfon/telefon mobil, ceea ce m-a făcut să-mi pun o singură întrebăre: sunt eu cu atât de mulți ani în urmă în domeniul softurilor/tehnologiei sau băieții de care pomeneam mai sus ar trebui să umble după ei cu un steag negru cu un craniu?