The truth about life

Nu e o revelație pentru nimeni. Nu e o descoperire pe care am făcut-o eu, ci un lucru știut de mulți.
Viața e o curvă.
Pudibunzii pot închide fereastra sau pot înlocui curvă cu nenorocită, după modelul filmelor americane. Oricum, mesajul rămâne același.
Am sperat să fie un clișeu, o expresie pe care lumea o folosește oricând, numai atunci când crede că este adevărată nu. But guess what? Viața chiar e o curva. Și ți-o trage exact atunci când te aștepți mai puțin. Exact atunci când crezi că nimic nu poate merge rău. Că trăiești cu adevărat ceva frumos și că - în sfărșit - a răsărit soarele și pe strada ta. (Nu-i așa că limba română e o limbă plină de tipare și că dacă vrei poți vorbi numai în clișee?)
Da, iar sunt frustrată. M-am despărțit pe bune de persoana pe care o iubeam. Acum încerc să mă mint și să îmi spun că nu o iubeam, că doar mi se părea pentru că totul mergea perfect. Sunt frustrată pentru că a ales cel mai idiot motiv ca să-și justifice decizia: nu vrea să mă facă să sufăr. Cu alte cuvinte „fato, eu țin la tine, în mod normal nu aș vrea să mă despart de tine tocmai din acest motiv, dar pentru că nu vreau să te fac să sufăr mă văd nevoit să fac acest lucru.” Așa că ne-am despărțit si - spune el - vom rămâne prieteni. Not.
Acestea fiind spuse, I rest my case: life is a bitch.

Just another story

Astăzi o ard în clișee. Despre dragoste. Azi vreau să scriu despre dragoste, sperând să pot înțelege ceva ce mă frământă de câteva zile.
Nu înțeleg de ce toți vor să iubească, când toți știu că dacă se va termina îi va durea atât de tare încât își vor dori să nu se fi născut vreodată. Să nu fi știut niciodată cum e să respire sau să simtă ploaia. Să nu fi văzut niciodată lumina sau oamenii și să nu fi simțit niciodată căldura altcuiva. Să nu fi sărutat, să nu fi existat.
Și ce dacă atunci când ești cu el simți că zbori și că nu mai există nimeni altcineva în afară de voi doi în toată lumea? Și ce dacă speri că va fi așa pentru totdeauna? Pentru că atunci când simți că se termină îți fuge pământul de sub picioare și mergi pe stradă cautând o umbră de care să te agăți. Încerci să tragi aer în piept și să-ți astupi plânsul în pumni sau în pernă. Doare. Fizic. Nu poți să dormi sau să mănânci. Rămâi cu privirea pierdută și uiți să cobori din metrou. Vomiți. Plângi. Te simți singur. Nu vrei să ieși din casă. Simți nevoia să te îngropi în perne și pături și să nu mai ieși niciodată de acolo. Ești sleit de puteri. Crezi că nu mai valorezi nimic pentru nimeni. Te simți gol de dinăuntru.
Și cu toate astea unii au tupeul să susțină că orice s-ar întâmpla merită să trăiești sentimentul. Că merită să iubești. Bullshit. Astea sunt povești inventate de oameni care nu știu despre ce vorbesc și care nu au simțit niciodată pe pielea lor cum e să pierzi pe cineva. Sunt vorbe frumoase care să facă omul să creadă în dragoste. Să creadă că merită să te dedici cuiva și să trăiești pentru cineva chiar dacă se va termina într-un mare rahat. Pentru că e frumos să iubești. Yeah right.
Și eu sunt atât de naivă și cred de fiecare dată...

Despre visuri

De câteva zile caut subiecte pe care le-aș putea expune în maniera proprie pe blog. Din lipsă de timp, de lene sau pentru că ideile zboară până când calculatorul meu virusat binevoiește să-mi deschidă o fereastră de Internet Explorer, de mai bine de două săptămâni n-am mai scris nimic. Absolut nimic.

Deschid o paranteză: Asta mă face să mă gândesc serios dacă voi putea scrie în revista FCRP pe care niște colegi cu un spirit organizatoric mai bine dezvoltat s-au hotărât să o înființeze. Închid paranteza.

Revenind. Voiam să scriu că m-am îndrăgostit. Că nu mai sunt deprimată și că râd mai mult ca niciodată. Că port tocuri de două săptămâni și că nici nu am genunchii juliți, nici vreun dinte spart. Că îmi ies măselele de minte și nu mai pot căsca gura atunci când vreau să beau cu sticla, dar o pot face la vitrinele ce prezintă colecțiile toamnă-iarnă. Subiecte erau destule, inspirație și timp nu prea.
Ieri am avut o discuție interesantă. Cu el. Despre noi (înșine). Pe lângă întrebările mai mult sau mai puțin stupide („atunci când ne-am întâlnit prima oară te gândeai că o sa ajungem să fim așa?”), m-a întrebat dacă am vreun vis. Nu genul ăla de vis pe care îl ai noaptea și în urma căruia te trezești plângând, transpirat și cu dorința de a te simți în siguranță sau cel care îți lasă un zâmbet tâmp pe față, gândindu-te cum ar fi dacă s-ar întâmpla pe bune. Nu. Visul ăla gen „când o să fiu mare vreau să mă fac astronaut”. Sau „o să mă mărit cu un prinț și o să am doi copii: un băiat și o fată”.
N-am știu ce să-i spun, am răspuns cu un surâs și am schimbat subiectul.

Întotdeauna am evitat formularele de concurs în care trebuia să completez un câmp intitutal - de cele mai multe ori - „Care este cel mai mare vis al tău?”. Pentru că nu știu și pentru că îmi e frică să mă gândesc pe termen lung. Nu îmi este neapărat frică de ideea de a îmbătrâni sau de moarte, ci de viitorul meu ca individ. Ca persoană.
Nu vreau să am niciun vis exprimat oriunde altundeva decât undeva adânc în mintea mea pentru că nu vreau să îmi creez anumite așteptări care o dată cu trecerea timpului să se tranforme în deziluzii.

Lituania

Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor (sau, in cazul Paulei - lipsa patratelelor in locul literelor s si t) din articolul ce va urma, insa presimt ca daca nu voi posta din deplasare luna septembrie va fi luna cea mai putin bogata in articole din istoria (scurta, ce-i drept) a blogului.

Problema nu ar fi fost numarul scazut al articolelor, ci faptul ca timp de o luna nu am impartasit toate starile pe care le-am avut si toate experientele frumoase pe care le-am trait.

Revenind la mancarea de peste de azi, vreau sa spun ca Lituania e o tara frumoasa. D-aia. Nu e o tara foarte curata, in Vilnius homeless-ii sunt aproape la fel de multi ca in Bucuresti, au probleme cu comunitatea rroma, se impusca, se taie, miroase a pisat si voma pe la colturi, la fel ca si la noi.

Mi-a placut Lituania pentru ca e verde. Pentru ca stie ce are. Pentru ca profita de asta. Pentru ca oamenii sunt amabili si pusi pe distractie. Mi-a placut Vilnius pentru ca mi-am gasit sursa de inspiratie (prietenii stiu de ce). Pentru ca orasul e un fel de Amsterdam, singura diferenta fiind ca in Amsterdam totul e pe fata. Pentru ca are cladiri vechi si bine conservate. Pentru ca are multe cafenele cu preturi nesimtit de mici. Pentru ca nu se ia nimeni de tine pe strada. Pentru ca multe.

Setting personal boundaries

În ultimul timp mă întreb tot mai des dacă ar trebui să existe limite atunci când îţi place ceva. O melodie, o persoană, un fel de mâncare, o culoare, o bluză, o pieptănătură anume, o fotografie, o pernă, o jucărie de când erai mic, o privire. Dacă ar trebui să te autolimitezi atunci când te implici în ceva, atunci când tolerezi ceva cuiva.

De multe ori mi-am impus limite uneori cam stricte şi acum am sentimentul ciudat că nu ar fi trebuit s-o fac. I should have just gone with the flow. Însă la momentul respectiv totul părea atât de logic şi natural. Simţeam că dacă aş fi continuat aş fi trecut pragul acela atât de sensibil dintre plăcere şi durere.

Sunt plină de sentimente contradictorii. Pe de o parte, consider că am procedat corect de fiecare dată când mi-am impus anumite lucruri dincolo de care să nu pot trece, iar pe de altă parte, mă gândesc că ar fi fost totuşi mai bine dacă aş fi continuat să accept sau să tolerez comportamente, cuvinte, atitudini. Mă simt ca şi cum aş sta în faţa unei persoane aflate în comă profundă, ţinută în viaţă numai de aparate şi a cărei soartă ar trebui s-o decid eu. Logica îţi spune să aprobi sistarea respiraţiei artificiale, dar undeva în adâncul sufletului ai vrea să aștepți o minune.

Ceva de genul e și cu limitele astea. E stupid ce se întâmplă atunci când logica și emoțiile se ciocnesc. Ce scântei, ce regrete, ce pasiuni stinse. Pe măsură ce scriu văd că deviez din ce în ce mai mult de la subiect. Acum sunt cu mintea atât de departe încât nici măcar nu mai știu de la ce a pornit articolul. Ce anume a declanșat în mine dorința de a scrie chestia asta.

Probabil a fost ideea era că sunt foarte ciudată în ultimul timp. Iert atunci când ar trebui să spun bye-bye și spune bye-bye atunci când ar trebui să iert și să trec peste. De fapt, asta a fost și problema care a declanșat și post-ul anterior. I'm not good at people anymore. Și asta cred că impune montarea a unui gard de sârmă ghimpată suplimentar în jurul sufletului.

Despre oameni

Frustrările revin.
Și de data asta nu din cauza cuiva, ci din cauza mea.
Pentru că nu mai știu să citesc oamenii.
Pentru că nu mă mai prind dintr-o privire.
Pentru că încă mai cred.
Pentru că, din păcate, mai sper.
Pentru că nu m-am învățat minte.
Pentru că îmi place lumea.
Pentru că ma atașez prea ușor.
Pentru că mă împrietenesc prea repede.
Pentru că nu vreau să renunț.
Pentru că am așteptări prea mari.
Pentru că sunt la fel și nu mă pot schimba.

Nonsense

Astăzi aberez. Pentru că așa vreau eu.
Pentru că sunt prea serioasă în ultimul timp. Prea stresată. Prea încordată. Pentru că uneori creierul are nevoie de un restart/reset. Pentru că simt nevoia să-mi golesc mintea și să nu mă gândesc la nimic.
Să stau pe o saltea gonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor. Să mă împrietenesc cu delfinii, să adun scoici de pe fundul mării și să ajung în Turcia. Să mănânc baclava, să încalec pe un măgar și să fug în Egipt. Să vând apoi măgarul , să-mi cumpăr o cămilă și să merg prin Sahara. Să găsesc o oază cu un bazar. Să-mi cumpăr o eșarfă și un covor fermecat. Să colind toată Africa. Să fac o scurtă oprire în Senegal. Și în Madagascar. Pentru că așa vreau eu. A, da. Și în Africa de Sud. Să adopt un pui de tigru, pe care să-l iau cu mine pe covorul fermecat. I-aș pune numele Zacuscă și ar fi cel mai bun prieten al meu.
Să umplu un borcan cu nisip din deșert și să-l pun pe masa din sufragerie. Ca amintire. Și să stau pe balcon, să mă uit la soare. Să mă uit apoi brusc în altă parte și să vad picățele colorate. Să cred că ar trebui să beau mai puțina vodka energy. Să mă duc apoi în pat, să citesc o carte și să adorm. Să visez că stau pe o saltea glonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor, să-mi fac alți prieteni delfini și să le spun că nu mai vreau să ajung în Turcia, ci vreau să zbor. Atunci ei să-și desfacă aripile și să mă ducă pe Lună. Să simt că mă sufoc și să mă arunc în cap.
Să aterizez într-un cocotier. Să mă salveze un elicopter și să mă ducă în New York. Să rătăcesc pe străzi, prin parcuri. Să nu vreau sa dorm de frică să nu mă trezesc din somn. Să descopăr că de fapt sunt în sectorul 4, la etajul 1, în patul de fier forjat.
Gata.