Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

2008

A fost anul în care am făcut pentru prima dată auto-stopul. Pe 1 ianuarie. Ziua în care majoritatea stă în pat, revenindu-și din beție, eu am petrecut-o pe un drum întunecat între Simeria și Petroșani. Era frig, aveam toate motivele să mă panichez, însă cred că atunci a fost una dintre cele mai vesele zile din an. Pentru că eram cu el.
A fost anul cu prima sesiune. Peste care am trecut surprinzător de bine. La fel și peste cea de-a doua.
A fost anul în care mi-am îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe: aceea de a-i vedea pe băieții de la Moonspell cum zdrăngăne chitările, lovesc furios în tobe și se agită pe scenă. Live.
A fost anul în care am lucrat (la modul fizic) pentru prima dată. Și respectiv, prima dată când am câștigat un ban pe bune. Adică muncit. Evident, a fost și prima dată când mi-am dat demisia. Pentru că sunt prea orgolioasă.
A fost anul în care am simțit pentru prima dată că mulți ar vrea să fie în locul meu. Și nu mă refer aici la invidia pițipongească.
A fost anul cu cele mai multe băi în mare la răsărit. Și anul cu cele mai multe zile petrecute departe de casă.
A fost anul în care un vis de-al meu vechi de câțiva ani s-a împlinit, însă a fost cu mult peste așteptările mele. Și aici mă refer la momentul Apocalyptica, despre care am scris acum ceva timp aici.
A fost anul în care mi-am luat una dintre cele mai mari țepe. Sentimentale. Prietenii știu cu cine și de ce.
A fost anul în care am realizat cât de mult îmi place facultatea la care sunt. Și cât de mult mi-ar plăcea să țină mai mult de 3 ani.
A fost un an frumos luat pe bucățele. Însă îngrozitor în ansamblu.
2009 se anunță minunat, mai ales că l-am început în metrou.