Thoughts

Cineva mă acuza că sunt prea siropoasă și sentimentală, că dau prea mult din casă, ceea ce mă face să mă gândesc la adevăratul scop al blogului. Dincolo de exercițiile de coerență sau de simpla modalitate prin care îmi refulez sentimentele sau, de ce nu, frustrările, blogul este un mijloc prin care transmit persoanei mele din viitor ceea ce gândesc în diverse momente - cruciale sau nu - ale vieții. Take it or leave it.
Lipsa unei constanțe a articolelor reflectă tocmai faptul că viața mea are momente intense care mă determină să scriu câteva rânduri și săptămâni întregi în care totul decurge fără evenimente cu o importanță aparte.

Între timp am făcut și 21 de ani și deja simt cum îmbătrânesc. Nu e nici pe departe sentimentul pe care îl intuiam la 20, ci ceva cu totul diferit. Prefer ca în weekend să stau acasă în loc să ies în cluburi supra-aperciate pline până la refuz sau să suport avansurile oamenilor care nu știu semnificația termenului „destul”. Sânii nu mi s-au lăsat, nici spatele nu mă doare, însă nu pot trece prin sesiune cu la fel de puține ore de somn ca în anii trecuți.

*

Mi s-a spus că o relație înseamnă altceva decât telefoane zilnice, timp petrecut împreună, vizite la părinți, sex, planuri de viitor, discuții despre cei care au trecut prin viața noastră până acum, și, în general, sentimentul ăla că trebuie să-i spui Persoanei o chestie care tocmai ți s-a întâmplat. Cică înseamnă constrângeri și privări de libertate, explicații inutile și etichetări, dincolo de care unii nu sunt capabili să vadă.

Radiografii

Beau lapte cu ciocolată și am o stare destul de incertă. De trei zile încerc să scriu despre tot felul de lucruri, însă eșuez lamentabil de fiecare dată. Terapia prin scris care funcționa odată acum a încetat să mai aibă efecte. Simt că scriu degeaba și realizez că am încetat de mult să consider blogul un simplu exercițiu de coerență.
Deși ultimele săptămâni au fost mai pline decât ultimele 3 luni cu lucruri pe care visez să le fac de ceva vreme, am sentimentul că sunt în cădere liberă. Că involuez ca individ și devin din ce în ce mai ștearsă. Nu reușesc totuși să-mi dau seama dacă asta se datorează presiunii sau așteptărilor uneori prea ridicate pe care oamenii le au de la mine, temerilor de a nu dezamăgi sau încep să devin conștientă de sine însămi și de adevărata mea valoare.
Plec de acasă dimineața imediat după ce mă trezesc și vin înapoi seara, suficient de obosită încât să nu am chef de ieșit sau de cândva-iubitele filme, însă niciodată suficient pentru a nu mă gândi la mine și a-mi pune viața și performanțele sub lupă. Ăsta e momentul tragic, în care mi se îneacă cea mai mare parte din corăbii și în care nicio tentativă de consolare din partea celor care - se pare - țin la mine nu reușește să aibă efectul unui pahar cu apă strategic aruncat în față.
Uneori aș vrea să nu-mi mai pese de nimic și să am viața unui fermier a cărui singură grijă e gripa porcină.

Christmas presents

Astăzi vreau să scriu despre cadouri. În general. Și despre cadourile de Crăciun. În special.

Toți cei care mă cunosc știu expresia de câine bătut pe care o am de fiecare dată când urmează să primesc un cadou. Mâinile tremurânde. Bătăile acceletare ale inimii. În fine, you get the picture. Ideea e că iubesc cadourile. Împachetate sau nu, mari sau mici, rotunde sau pătrate, cărți, CD-uri, haine, home made stuff, cercei, lanțuri, prăjituri, sticle de vin, jucării și lista cu siguranță poate continua.

Nu contează dacă îmi place sau nu respectivul cadou. Pentru mine expresia „gestul contează” e mai mult decât un clișeu ca „scopul scuză mijloacele”. Să fiu mai exactă: din moment ce omul ăla s-a chinuit și a colindat orașul căutând un lucru despre care el credea că m-ar putea face fericită, ar trebui să dau dovada de o minimă doză de respect și să caut părțile bune ale cadoului (exact ca în bancul ăla stupid în care optimistul atunci când a găsit sub brad o balegă i-a spus prietenului pesimist că a primit de Crăciun un cal, dar că nu știe unde s-a ascuns).

Revenind la cadourile de Crăciun.

În ultimii ani, de când am acceptat cu tristețe că moș Crăciun nu mai există și am încetat să-i scriu scrisori, îi spuneam mamei -mai subtil sau mai direct - ce vreau de Crăciun. Așa că în fiecare an am primit exact cadoul pe care îl așteptam, împreună cu un mic bonus, rezultat al creativității părinților mei și dovadă a cât de bine mă cunosc ei pe mine. Până anul acesta, când în loc de cadoul pe care îl sugerasem mamei am primit bani. Sec. Deși sunt suficient de mulți încât să-mi pot lua obiectul pe care îl așteptam, sunt totuși niște bancnote puse într-o pungă alături de alte articole pe care le alesesem eu dintr-un magazin cu o seara înainte.

Ok, care e problema? Well, problema e că am avut senzația aia tâmpită că părinții mei nu mă cunosc. Chiar dacă îmi citesc blogul, vorbesc cu mine la telefon și stau cu mine din când în când, habar nu au cât de mult urăsc să mi se dea bani în loc de cadou. Nu contează dacă sunt mulți sau puțini, contează doar că sunt. Și din cauza asta niște zile care ar fi trebuit să fie pline de veselie s-au transformat în niște zile pline de dezamăgire. Pentru că prin cadouri îți dai seama cât de mult te cunoaște într-adevăr persoana respectivă.

Despre visuri

De câteva zile caut subiecte pe care le-aș putea expune în maniera proprie pe blog. Din lipsă de timp, de lene sau pentru că ideile zboară până când calculatorul meu virusat binevoiește să-mi deschidă o fereastră de Internet Explorer, de mai bine de două săptămâni n-am mai scris nimic. Absolut nimic.

Deschid o paranteză: Asta mă face să mă gândesc serios dacă voi putea scrie în revista FCRP pe care niște colegi cu un spirit organizatoric mai bine dezvoltat s-au hotărât să o înființeze. Închid paranteza.

Revenind. Voiam să scriu că m-am îndrăgostit. Că nu mai sunt deprimată și că râd mai mult ca niciodată. Că port tocuri de două săptămâni și că nici nu am genunchii juliți, nici vreun dinte spart. Că îmi ies măselele de minte și nu mai pot căsca gura atunci când vreau să beau cu sticla, dar o pot face la vitrinele ce prezintă colecțiile toamnă-iarnă. Subiecte erau destule, inspirație și timp nu prea.
Ieri am avut o discuție interesantă. Cu el. Despre noi (înșine). Pe lângă întrebările mai mult sau mai puțin stupide („atunci când ne-am întâlnit prima oară te gândeai că o sa ajungem să fim așa?”), m-a întrebat dacă am vreun vis. Nu genul ăla de vis pe care îl ai noaptea și în urma căruia te trezești plângând, transpirat și cu dorința de a te simți în siguranță sau cel care îți lasă un zâmbet tâmp pe față, gândindu-te cum ar fi dacă s-ar întâmpla pe bune. Nu. Visul ăla gen „când o să fiu mare vreau să mă fac astronaut”. Sau „o să mă mărit cu un prinț și o să am doi copii: un băiat și o fată”.
N-am știu ce să-i spun, am răspuns cu un surâs și am schimbat subiectul.

Întotdeauna am evitat formularele de concurs în care trebuia să completez un câmp intitutal - de cele mai multe ori - „Care este cel mai mare vis al tău?”. Pentru că nu știu și pentru că îmi e frică să mă gândesc pe termen lung. Nu îmi este neapărat frică de ideea de a îmbătrâni sau de moarte, ci de viitorul meu ca individ. Ca persoană.
Nu vreau să am niciun vis exprimat oriunde altundeva decât undeva adânc în mintea mea pentru că nu vreau să îmi creez anumite așteptări care o dată cu trecerea timpului să se tranforme în deziluzii.

Despre oameni

Frustrările revin.
Și de data asta nu din cauza cuiva, ci din cauza mea.
Pentru că nu mai știu să citesc oamenii.
Pentru că nu mă mai prind dintr-o privire.
Pentru că încă mai cred.
Pentru că, din păcate, mai sper.
Pentru că nu m-am învățat minte.
Pentru că îmi place lumea.
Pentru că ma atașez prea ușor.
Pentru că mă împrietenesc prea repede.
Pentru că nu vreau să renunț.
Pentru că am așteptări prea mari.
Pentru că sunt la fel și nu mă pot schimba.

Plictiseală

Uneori mă gândesc de ce nu se inventează un medicament împotriva plictiselii. Un fel de vaccin. Ceva care să te scape de plictiseală pentru tot restul vieții.

Să faci o injecție sau să iei o pastilă și să nu te mai uiți niciodata pe pereți, numărând orele sau oile și gândindu-te la ce ai putea face pentru a ieși din starea de rahat în care zaci de câteva zile.

Să nu mai încerci să-ți găsești ceva de făcut.

Să nu te apuci să citești o carte din care nu înțelegi nimic, pentru că de fapt tu de gândești dacă după ce vei termina cartea vei avea aceeași stare de plictiseală ca și atunci când ai început-o.

Să nu mai fii maniacul care șterge de 2 ori aceeași farfurie sau același geam, care aranjează creioanele de pe birou la linie și care are grijă ca distanța dintre marginea patului și pernă să fie aceeași în stânga și în dreapta.

Să nu mai forțezi limita conexiunii la internet, downloadând zeci de filme pe care apoi să le urmărești unul după altul sperând că în final vei adormi și dimineața te vei trezi mai puțin plictisit.

Să nu mai scrii porcării pe blog și să redevii un om normal, cu viață socială.

Nonsense

Astăzi aberez. Pentru că așa vreau eu.
Pentru că sunt prea serioasă în ultimul timp. Prea stresată. Prea încordată. Pentru că uneori creierul are nevoie de un restart/reset. Pentru că simt nevoia să-mi golesc mintea și să nu mă gândesc la nimic.
Să stau pe o saltea gonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor. Să mă împrietenesc cu delfinii, să adun scoici de pe fundul mării și să ajung în Turcia. Să mănânc baclava, să încalec pe un măgar și să fug în Egipt. Să vând apoi măgarul , să-mi cumpăr o cămilă și să merg prin Sahara. Să găsesc o oază cu un bazar. Să-mi cumpăr o eșarfă și un covor fermecat. Să colind toată Africa. Să fac o scurtă oprire în Senegal. Și în Madagascar. Pentru că așa vreau eu. A, da. Și în Africa de Sud. Să adopt un pui de tigru, pe care să-l iau cu mine pe covorul fermecat. I-aș pune numele Zacuscă și ar fi cel mai bun prieten al meu.
Să umplu un borcan cu nisip din deșert și să-l pun pe masa din sufragerie. Ca amintire. Și să stau pe balcon, să mă uit la soare. Să mă uit apoi brusc în altă parte și să vad picățele colorate. Să cred că ar trebui să beau mai puțina vodka energy. Să mă duc apoi în pat, să citesc o carte și să adorm. Să visez că stau pe o saltea glonflabilă în mijlocul mării. Să bată vântul ușor, să-mi fac alți prieteni delfini și să le spun că nu mai vreau să ajung în Turcia, ci vreau să zbor. Atunci ei să-și desfacă aripile și să mă ducă pe Lună. Să simt că mă sufoc și să mă arunc în cap.
Să aterizez într-un cocotier. Să mă salveze un elicopter și să mă ducă în New York. Să rătăcesc pe străzi, prin parcuri. Să nu vreau sa dorm de frică să nu mă trezesc din somn. Să descopăr că de fapt sunt în sectorul 4, la etajul 1, în patul de fier forjat.
Gata.