Retarded

Astăzi vreau să scriu despre mai multe. A început sesiunea și este cât se poate de evident și natural faptul că doar cu câteva ore înainte de un examen pe mine mă lovește subit inspirația și dintr-un prea-prin sufletesc simt stringenta nevoie de a mă exprima. Cum sunt singură în apartament și sigură că la ora 3 nici vecinii și nici prietenii nu ar aprecia o eventuală întrerupere din somnul atât de liniștit, mă exprim în scris. Nu cânt, nu țopăi, nu dau telefoane.

La Olimpiadele Comunicării ne-am făcut de căcat. După atâtea vizite în Băneasa și atâția neuroni omorâți degeaba în certurile interminabile cu câțiva minunați coechipieri, prezentările, deși ar fi trebuit să reprezinte o încununare cu niște lauri imaginari a săptămânilor de muncă, au fost jenante. Mai bine stăteam acasă. Toți. Măcar de mi-aș fi cumpărat, ca anul trecut, niște haine noi cu care să mă îmbrac pentru această specială ocazie. Ha-ha.

Frustrată, am decis ca după proba de comunicare politică să mai pierd câteva ore pe la Casa Poporului, însă nu pentru suc și fursecuri ca majoritatea, ci pentru a vedea - speram eu - niște prezentări über-șmechere la PR. Fâs. (acum căutam butonul ăla fain pe care wordpress-ul cred că îl are și pe care daca îl apeși după ce ai selectat un text în loc să-l bolduiască sau să-l sublinieze îl taie pe mijloc. Fie nu există pe blogspot, fie ar fi cazul să mă vopsesc. Ideea era că voiam să tai fâs-ul și să spun că am învățat de fapt că semințele te fac mai deștept și că blogării (sic!) sunt miezul [seminței].)

Am (re)descoperit cât de tare mă enervează oamenii care se eschivează. Dacă într-o situație anterioară știam care este motivul pentru care respectivul făcea pe mortul în păpușoi, acum sunt complet pe dinafară. Adică n-am nici cea mai vagă idee de ce mă evită persoana în cauză. Eu când am ceva de împărțit/rezolvat cu un gigel sau o marie îi spun să stea jos și încep să mă produc. Fără avertizări, ocolișuri sau păreri de rău. Când am spus că universul se reduce iremediabil la mine e posibil să fi activat vreo energie dubioasă a vreunui satelit rusesc sau pakistanez care să fi trimis o undă la fel de dubioasă spre creierul meu blond, care în urma contactului să fi început cu adevărat să creadă că toată lumea ar trebui să procedeze ca mine. Bad move. I take that back.

Mă întorc la curs. Țin neapărat să aflu cât de mare e sectorul public și ce înseamnă spațiu privat. Not.

Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

OC fever starts again

Sunt răcită și gândesc greu. Sunt în slow motion, așa că mi-a luat ceva timp să mă hotătăsc să preiau leapșa de la Rere. E despre Olimpiadele Comunicării, la care am participat și anul trecut și la care - se pare - voi participa și anul ăsta. Tot la Comunicare politică.

Ce vreau de la OC?
E simplu și cât se poate de logic. Să câștig. Toți cei care spun că participă doar pentru experiență o dau în bălării. E la fel cu povestea cu etichetele de suc trimise la Căsuța Poștală 1, OP 6, București. Nu le trimiți pentru a exersa scrisul de mână pe plicuri, nici penteu gustul dulceag ce-ți rămâne după ce lipești timbrele, ci pentru că vrei să câștigi Loganul/trifoiul de aur/o cină cu Andreea Marin/o excursie în Madagascar.
Cred că poezia deja clasică „vreau să aflu lucruri noi și să mă bucur de experiență” se trage tocmai din faptul că vrei să câștigi. Pentru că dacă nu te-ar interesa premiul cel mare nu te-ai chinui să faci o campanie buna și, prin urmare, nu numai că nu ai citi nimic în plus față de bibliografia obligatorie pentru facultate, însă nici nu ai încerca să te autodepășești.

Cum merge brieful?
Păi nu merge. Încă. O să meargă mai târziu. Deocamdată citesc ce n-am citit pentru examenul de politologie. Arend Lijphart. Modele ale democrației.

Eu nu dau leapșa nimănui. Că mi-e frică să nu dau și răceala.

Much Ado About Nothing

Ceea ce urmează nu este o recenzie vreunei puneri în scena a piesei lui Shakespeare, ci o părere despre finalele Olimpiadele Comunicării (proba comunicare politică).
La 8:45, cu cățel și purcel pășesc pe covorul roșu de la Casa Poporului, și aștept restul echipei. Încerc să intru în sală sa-mi las geanta, dar 2 domnișoare extrem de draguțe și zâmbitoare (unii ar spune prea) ne-au rugat (adică pe mine, mama și tata) să rămânem pe holul frumos, luminos, dar fără scaune până la ora 10, când încep prezentările.
Îmi aduc aminte că minunatul meu coleg Cătălin îmi spusese cu câteva ore înainte că prezentarea noastră fusese „puțin” modificată de către cei de la Olimpiade și că spotul radio nu pornea așa cum îl setaserăm noi sâmbătă dimineață, așa că profitând de timpul rămas până la ora 10 îl caut pe Marius Balaci și îl rog să mă lase să modific setarile unui slide din prezentare.
Probabil că acesta a fost momentul în care toate au început să meargă rău. Răspunsul a fost evident negativ („Nu mai puteți modifica nimic la prezentare.”), Ion a întârziat => nu am avut timp pentru nicio repetiție generală, am aflat că una dintre echipe este compusă din oameni cu masterate în comunicare politică/psihanaliză, m-a luat durerea de cap, amețeala și brusc mi-a venit să vomit (ca înaintea fiecărui eveniment important care implică prezentarea unui text în fața unor oameni mai deștepți decât mine - o scurtă precizare: înainte de proba orală la română la BAC am vomat de 2 ori) și prezentarea noastră a fost evident defazată și extrem de nașpa (și din vina noastră, mărturisesc, însă pe mine personal cei de la Step up Communication - ăia cu masteratele de care ziceam mai devreme - m-au facut praf).
Ce a fost totuși OK luni? Ciutacu, vestitul jurnalist, care arată mai bine în realitate decât în poze și care a avut milă de noi și nu ne-a spus ce penibili și inapți suntem, tata care a facut zeci de poze, Adriana Săftoiu, care a zâmbit cât timp am prezentat (chiar dacă a făcut-o probabil din politețe și pentru încurajare), mama, care m-a dus la cumpărături să mă scoată din starea bleagă în care mă aflam, Anca Alexandrescu și Vlăduț care m-au încurajat și Ștefan Stănciugelu, pentru că a fost fix în fața mea. Și pateurile, era să uit.

OC Briefing

Din păcate nu am reușit să ajuns și la a doua parte a Conferințelor de la Olimpiadele Comunicării, însă pe situl OC am descoperit prezentarile și înregistrările video.
În altă ordine de idei, vineri a avut loc tragerea la sorți a clienților pentru care vom lucra până la mijlocul lunii mai. Vlad – singurul care a fost dispus să-și asume mărețul rol de a trage un bilețel din căciulă – a fost, cred eu, cea mai norocoasă persoană din sală. Nu știu ce a mâncat de dimineață sau pe ce a pus mâna înainte să plece de acasă însă știu că a extras candidatul pe care toți participanții și l-ar fi dorit: Adrian Năstase. Vă asigur că acesta nu este un blog prin intermediul căruia voi face publicity sau voi ridica în slăvi diverși membri ai diferitelor partide politice. Însă domnul Năstase a apărut vineri ca fiind un om deschis, care spune ce vrea fără ocolișurile specifice clasei politice (de astăzi).

Obiectivul campaniei pe care echipa TODD's Politics o are de realizat este creșterea notorietății proiectului Civic After-School, inițiat de Adrian Năstase. Mai mult decât atât, Năstase trebuie - în urma aceste campanii - să fie perceput drept cel mai important susținător al familiilor cu venituri mici și medii care locuiesc în mediul urban.

Atât „clientul” nostru, cât și consiliera dumnealui, Anca Alexandrescu, au fost cooperanți și ne-au asigurat că vom beneficia nu numai de materiale, ci și de contacte care ne vor ajuta în crearea unei campanii viabile.

Conferințele Olimpiadelor Comunicării - Day 1

Din motive pe care nici eu nu le înțeleg câteodată (cum ar fi nevoia acuta de somn pe care o simt după câteva nopți nedormite) astăzi nu am reușit să ajung decât la ultima conferință de la Olimpiadele Comunicării 2008 - și cea mai interesantă din punctul meu de vedere - și anume Blogurile – manual de utilizare pentru comunicatori.
Dacă tot am făcut un obicei din a scrie ce am învățat din fiecare nouă experiență pe care o trăiesc, evident că nici conferința despre bloguri și bloggeri nu a fost lipsită de informații pe care nu le știam și pe care ardeam de nerăbdare (sau nu) să le aflu. De exemplu, astăzi am aflat că după ce Florin de la Hi-q a explicat publicului că numele casei lui de producție nu este Hi-q Studio și că nu el este responsabil pentru poluarea fonică nu a mai afirmat nimeni că „trupa Hi-q este de căcat”, am aflat că blogurile trebuie să se supună anumitor reguli nescrise (culmea, nu?) și că au de trei ori mai mulți vizitatori decât siturile politice, am aflat că există niște principii ale viralului etc.
Însă probabil cel mai important lucru pe care l-am aflat despre bloguri este că acestea trebuie să fie scurte, simple și focusate. Cu alte cuvinte, aberațiile de rigoare să nu aibă mai mult de jumătate de pagină. Ceea ce înseamnă că tocmai am rămas fără spațiu.