Alex + Vama Veche = Love

În ultimul timp scriu din ce în ce mai puțin. Și nu din lipsa inspirației, ci dintr-o lene existențială. Îmi este atât de lene să îmi organizez gândurile și să încerc să le dau o formă coerentă, încăt articolele mor în fașă. În schimb mă uit la filme și citesc. Mult. Mai mult ca niciodată.

În pauza pe care o iau de obicei când se termină primul CD și începe al doilea mai pierd puțin vremea pe net. (Foarte puțin, dovadă faptul că am reușit să acumulez mii de mailuri necitite.) În pauza de astăzi am găsit un trailer al unui documentar despre Vama Veche ce urmează să fie lansat prin mai. Și mi-am amintit brusc de vara pe care o petrec din ce în ce mai mult la mare. În Vamă. Și nu din snobism sau lipsă de bani, ci pentru că nu îmi place nicăieri altundeva. Pentru că în nicio altă parte nu simt mirosul de alge de la zeci de metri distanță de plajă. Pentru că pot să dorm pe plajă dacă vreau. Pentru că pot să mă arunc în mare îmbrăcată sau dezbracată fără ca nimeni să mă urmărească șocat pe sub ochelarii de soare.

Cu Vama Veche e o poveste lungă și complicată. Ca un roman siropos de dragoste în care cei doi se ceartă, se împacă, se ceartă iarăși, se urăsc și se iubesc în același timp. De vreo 3-4 ani îmi promit că merg la Sulina sau Sfântu Gheorghe și nu mai pun piciorul în Vamă decât dacă îmi va fi fost tăiat în prealabil și aruncat de către un străin din mașină, în drum spre Bulgaria. Este îngrozitor sentimentul pe care îl am atunci când văd copii care zac beți prin șanțuri la vârsta la care eu încă mai citeam povești de Andersen, când văd băieți mult prea bronzați de natură în BMW-uri încercând să agațe puștoaice amețite de prea mult alcool, când realizez că oamenii nu mai vin acolo pentru că simt, ci pentru că trebuie.

Ăsta e momentul asemănător celuia în care îți dai seama că iubitul tău e dependent de droguri cu care nu te poți lupta, așa că decizi să-l părăsești. Și te desparți de el. Și apoi printr-o minune el face o chestie extraordinar de draguță care să te convingă că el de fapt e un om cu care merită să fii. Și te împaci. Și îți promite că se lasă de droguri. Și îl găsești după o săptămână cu seringa înfiptă în picior. Și iar te desparți. Și iar e drăguț și iar promite și iar vă împăcați și tot așa. Așa e și cu Vama Veche. Și trailerul pe care l-am văzut a făcut cât 1000 de gesturi drăguțe și tot atâtea promisiuni la un loc.

Nu mai plec la bulgari, turci, greci sau în alte locuri cu mări albastre, pescăruși mai mulți și costume de baie. Mă duc tot în Vamă.

Second chances...

... sau adevăruri despre mine.

***

Eu sunt o persoană bună. Și cred că toți ceilalți sunt la fel de buni ca mine. Și mai cred că niciun om nu poate face rău altui om în mod intenționat. Adică nu îi faci pe alții să sufere pentru că așa vrei tu.
Eu iert prea mult și prea des. Și acord și a doua și a treia și a două mii cinci sute treizeci și șaptea șansă oamenilor care îmi spun că le pare rău. Sau care îmi cer iertare. Sau care chiar dacă nu spun nimic arată că nu au vrut să mă rănească.
Eu iubesc oamenii. Și cred că sunt niște ființe atât de minunate încât nu merită ca cineva să îi urască și să încerce să uite de ei pe vecie.

***

Azi am învățat că există și oameni răi. Oameni care îi fac pe alții să sufere pentru că așa vor. Pentru că se simt ei bine, pentru că le crește stima de sine.
Am aflat că unii nu merită nici măcar șansa de a mă cunoaște.
Am aflat din păcate și că am o oarecare înclinație spre masochism și că oricât m-aș chinui nu reușesc să urăsc.

Poveste

A fost odată un cavaler fălos de peste Mediterană. Era înalt și negru ca abanosul sau cel puțin pe-aproape. Vorbea fluent zece limbi străine și domnițele de pretutindeni se strângeau la poarta palatului său, așteptând momentul în care cavalerul le va arăta căile către paradis.
Dintre miile de domnițe pe care tânărul le-a vrăjit în timpul șederii sale pe vechiul continent, una singură i-a furat inima. Era blondă, suavă ca o zambilă și ținutul ei de baștină era în dreapta Prutului, aproape de frații ruși.
Și ar fi vrut să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, dacă ceva cumplit nu s-ar fi întâmplat. În timpul vizitelor sale nocturne, cavalerul întâlni o altă domniță, brună și ceva mai scundă, care fu pe loc cucerită de june. Tânărul era în impas, nu știa cu care dintre cele două tinere să conducă regatul african, așa că se gândi să le supună la o încercare. Așa că, dorind să vadă cine îl iubește mai mult, domniței blonde îi dărui un copil, iar apoi o părăsi, iar în inima celei brune sădi sămânța dragostei, însă și cea a îndoielii. De supărare însă, tânăra cu cosițe aurii pierdu copilul și îl blestemă pe cel pe care l-a iubit mai presus de propria ființă.
Cavalerul, debusolat pentru că începea să le iubească pe amândouă, fugi la tatăl său, împăratul, unde a putut să fie singur și să se gândească la ceea ce vrea cu adevărat. Așa horărî tânărul crai să o ia de soață pe domnița brună și să o dea uitării pe cea cu părul de aur.
Dar pentru că poveștile nu au întotdeauna un final fericit sau previzibil, asupra domniței cu părul de aur se abătu o molimă cumplită care o transformă într-o temută vrăjitoare. Cavalerul, deși viteaz, era slab de fire, cedă farmecelor farmazoanei, o părăsi pe domnița brună și o ceru de nevastă pe vrăjitoarea cea rea.

Sfârșit.

Eternal sunshine of the spotless mind

Da, articolul are legătură cu filmul.
Nu aș fi vrut să joc cu Jim Carrey și nici să-mi schimb culoarea părului pe cât de des o face Clementine. Deși inteționez să mă vopsesc.
Aș fi vrut doar să existe Lacuna Inc. și niște băieți deștepți care să vină la tine acasă și să-ți șteargă din memorie perioada din viață pe care ai fi vrut s-o uiți sau toate aminitirile legate de o persoană.
Să trimită scrisori și înștiințări tuturor persoanelor care ți-ar fi putut aduce aminte de persoana pe care ai fi vrut s-o ștergi din memoria ta.
Viața și-ar fi reluat cursul normal.
Fără certuri, fără regrete, fără amintiri.
Fără nopți pierdute aiurea sau întrebări care să te sufoce.
Fără să mai suferi ca tâmpitul și să te dai cu capul de pereți gândindu-te la toate planurile pe care le făcusei, la toate chestiile pe care le aveai în minte despre voi doi.

Cred că o să-mi cumpăr un cațel.



Portishead-Mysterons

The truth about life

Nu e o revelație pentru nimeni. Nu e o descoperire pe care am făcut-o eu, ci un lucru știut de mulți.
Viața e o curvă.
Pudibunzii pot închide fereastra sau pot înlocui curvă cu nenorocită, după modelul filmelor americane. Oricum, mesajul rămâne același.
Am sperat să fie un clișeu, o expresie pe care lumea o folosește oricând, numai atunci când crede că este adevărată nu. But guess what? Viața chiar e o curva. Și ți-o trage exact atunci când te aștepți mai puțin. Exact atunci când crezi că nimic nu poate merge rău. Că trăiești cu adevărat ceva frumos și că - în sfărșit - a răsărit soarele și pe strada ta. (Nu-i așa că limba română e o limbă plină de tipare și că dacă vrei poți vorbi numai în clișee?)
Da, iar sunt frustrată. M-am despărțit pe bune de persoana pe care o iubeam. Acum încerc să mă mint și să îmi spun că nu o iubeam, că doar mi se părea pentru că totul mergea perfect. Sunt frustrată pentru că a ales cel mai idiot motiv ca să-și justifice decizia: nu vrea să mă facă să sufăr. Cu alte cuvinte „fato, eu țin la tine, în mod normal nu aș vrea să mă despart de tine tocmai din acest motiv, dar pentru că nu vreau să te fac să sufăr mă văd nevoit să fac acest lucru.” Așa că ne-am despărțit si - spune el - vom rămâne prieteni. Not.
Acestea fiind spuse, I rest my case: life is a bitch.

Just another story

Astăzi o ard în clișee. Despre dragoste. Azi vreau să scriu despre dragoste, sperând să pot înțelege ceva ce mă frământă de câteva zile.
Nu înțeleg de ce toți vor să iubească, când toți știu că dacă se va termina îi va durea atât de tare încât își vor dori să nu se fi născut vreodată. Să nu fi știut niciodată cum e să respire sau să simtă ploaia. Să nu fi văzut niciodată lumina sau oamenii și să nu fi simțit niciodată căldura altcuiva. Să nu fi sărutat, să nu fi existat.
Și ce dacă atunci când ești cu el simți că zbori și că nu mai există nimeni altcineva în afară de voi doi în toată lumea? Și ce dacă speri că va fi așa pentru totdeauna? Pentru că atunci când simți că se termină îți fuge pământul de sub picioare și mergi pe stradă cautând o umbră de care să te agăți. Încerci să tragi aer în piept și să-ți astupi plânsul în pumni sau în pernă. Doare. Fizic. Nu poți să dormi sau să mănânci. Rămâi cu privirea pierdută și uiți să cobori din metrou. Vomiți. Plângi. Te simți singur. Nu vrei să ieși din casă. Simți nevoia să te îngropi în perne și pături și să nu mai ieși niciodată de acolo. Ești sleit de puteri. Crezi că nu mai valorezi nimic pentru nimeni. Te simți gol de dinăuntru.
Și cu toate astea unii au tupeul să susțină că orice s-ar întâmpla merită să trăiești sentimentul. Că merită să iubești. Bullshit. Astea sunt povești inventate de oameni care nu știu despre ce vorbesc și care nu au simțit niciodată pe pielea lor cum e să pierzi pe cineva. Sunt vorbe frumoase care să facă omul să creadă în dragoste. Să creadă că merită să te dedici cuiva și să trăiești pentru cineva chiar dacă se va termina într-un mare rahat. Pentru că e frumos să iubești. Yeah right.
Și eu sunt atât de naivă și cred de fiecare dată...

?

Ți s-a întâmplat vreodată să nu înțelegi ce vor alții de la tine, să nu pricepi ce urmăresc, oricât de mult te-ai chinui? Sau mai mult, să nu știi ce anume din mărturisirile contradictorii ale unei persoane să crezi?
Ți s-a întâmplat ca oricât de mult te-ai concentra să nu te gândești la acel unic lucru care știi că te dă peste cap și te face să uiți de tine și de lumea care te înconjoară să cazi pradă amintirilor și să te lași purtat de ele ore în șir și doar telefonul care sună insistent să te scoată din starea de reverie în care zaci?
Ți s-a întâmplat să asculți o melodie de mii de ori și să nu te plictisești de ea pentru că îți dă senzația că acel cineva de care îți este dor se află mai aproape de tine? Sau să te regăsești perfect în pasaje ale unei cărți sau versuri pe care le-ai citit cândva și să te întrebi cum de autorul trăiește și în ziua de azi când tu simți că se prăbușesc pereții în jurul tău?
Ți s-a întâmplat să nu poți să respiri, să simți că te sufoci pentru că prea multe gânduri îți apasă mintea și inima e deodată prea grea sau să te întrebi de ce cartea asupra căreia stai aplecat este udă și să observi că de ceva timp îți curg îți curg în mod inexplicabil lacrimi pe obraz?
Și mie...






Noir Desir - Des armes


Se pare că numărul posturilor melodramatice a început să crească simțitor în ultima săptămână. Aș vrea să spun că e ceva trecător...