On alcohol

Alcoolul, atunci când nu e folosit ca dezinfectant, ca degresant sau pentru a spăla geamuri și a înlătura paraziții din trandafiri, este ceva rău. Foarte rău. Mai ales când este consumat în cantități suficient de mari încât să-ți suprime orice inhibiție, să amuțească vocea rațiunii și să întrerupă orice filtrare a binelui de rău.
Cu alte cuvinte, e nasol când bei și faci lucruri pe care le regreți mai târziu. Și asta nu neapărat pentru că lucrul respectiv era contrar propriilor principii sau dorințe, ci pentru consecințele pe care le poate atrage după sine.
Să mă explic. Când sunt euforică datorită diverselor licori bahice incolore, fac toate prostiile la care mă gândisem dar a căror punere în practică o abandonasem datorită considerentelor de natură rațională.




Paranteză: Azi îmi e foarte greu să spun lucrurilor pe nume. Nu știu de ce. Mă complic aiurea în construcții și expresii. Închid paranteza.



Revin. Spre deosebire de mulți, eu sunt conștientă de prostiile mele, mi le asum și simt nevoia să clarific unele aspecte. (Când spun prostie nu mă refer la neghiobii sau gafe, ci la lucruri la al căror sens ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să le fac sau pe care le-am făcut înainte să le fi venit vremea.) Mă simt aiurea când știu că există niște discuții suspendate din pricina cărora unii oameni decid să te evite în loc să te lămurească.
De fapt, nu voiam să scriu exclusiv despre alcool. Ci mai degrabă despre oamenii care caută să scape de responsabilități o dată ce alcoolul a dispărut din sânge. Care se îndepărtează datorită unor evenimente relativ nefericite dintr-o dimineață scăldată în alcool sau care preferă să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă respectivele evenimente au schimbat - pentru moment - natura relației.

Later edit: Nu m-am născut ieri și știu că unele lucruri chiar nu merită discutate după ce buna dispoziție a trecut. Asta se întâmplă însă în cazul oamenilor care nu contează.

Thoughts

Este minunat când dintr-o întâmplare oarecare întâlnești o persoană pe care nu ai văzut-o de mult timp. Și din cauza căreia ții minte că aveai fluturași în stomac, te înroșeai la față și îți transpirau mâinile. Și care acum constați că, deși nu și-a pierdut farmecul și continuă să te fascineze, nu mai stă pe același piedestal pe care o ridicasei cu ani în urmă, a devenit umană și nu mai este semi-zeul pe care ți-l aminteai.
Este minunat când realizezi cum evoluezi. Ca individ. Ca inteligență. Ca maturitate. Și cum reușești să treci peste niște bariere pe care cu câțiva ani în urmă le considerai insurmontabile. E ca și cum ai ieși puțin din tine însuți și te-ai privi din afară.

***

De vreo două zile sunt extrem de nervoasă. O fi din cauza vremii sau a sesiunii care deja mă secătuiește de orice picătură de energie sau o fi lumea din jurul meu. Sau o fi din cauza mea. Pentru că mă agit prea tare și dau prea multă importanță aspectelor care nu contează. Cuvintelor care au fost spuse doar pentru a nu tăcea, lucrurilor care au fost făcute doar pentru a nu sta degeaba.

***

Sunt evenimente care îți schimbă imaginea pe care o ai asupra vieții. Care te fac să devii conștient de o problemă pe care apoi o regăsești în orice parte a existenței tale. Problemă din cauza căreia ajungi se re-evaluezi realitatea așa cum o percepeai până atunci.

***

Am descoperit că există o terapie prin scris. Mă simt mai bine. Mă pot reîntoarce la cursuri.

20

Pe vremea când aveam 6 ani și visam să devin musafir veșnic sau prințesă, după caz, îmi doream să cresc. Repede. Să nu mai fiu un copil, să nu mă mai joc țară, țară vrem ostași în fața blocului cu Dana și Georgiana de la parter, cu cei doi Mihai de la 4 și cu alți copii de pe la alte scări. Să fiu elev și să am teme (doamne, cât îi uram pe vecinii cu pete de cerneală pe degete care spuneau că nu pot ieși să se joace pentru că au teme).
Când am ajuns la școală, parcă îmi părea rău că nu mai sunt la grădiniță, că nu mai pot găti plăcințele din pământ și nu mă mai pot face scene din Punguța cu doi bani din cuburi. Dar măcar aveam pete de cerneală pe mâini, pe nas, și uneori pe limbă. Da, adoram gustul de cerneală.
Când eram în clasa a șaptea mă jucam adevăr sau provocare. Cu colegii de clasă. Era jocul nostru preferat și nu pierdeam nicio ocazie să întrebăm lucruri stupide sau să dăm porunci și mai stupide. Care după ceva antrenament s-au transformat în porunci mai serioase, care ne făceau pe noi fetele să regretăm că nu suntem suficient de mari încât să-i atragem și pe băieții de-a doișpea în jocurile noastre.
Printr-a unșpea iar îmi părea rău că nu sunt mai mare. Îi trimiteam pe alții la bar să-mi ia o bere, de teamă să nu mi se ceară buletinul, să vada barmanul că nu sunt majoră și să plec cu coada între picioare. Fără bere.
Am făcut apoi 18 ani și eram fericită. Puteam să votez, să intru în baruri fără să am strângeri de inimă, să conduc, să plec din țară fără ca ai mei să mai treacă prin tot procesul ala lung și nasol de la notariat. Am avut o petrecere faină, pe care mi-o aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În ciuda pasiunii mele pentru tequila.
Am constatat apoi că nu e o diferență uriașă între 17 ani și 11 luni și 18 ani și 2 zile. Și am început să vreau să am iar 6 ani și să mă joc în parcare. Dar timpul trece mai repede exact atunci când tu vrei să treacă mai încet și așa am făcut 19 ani. O tragedie. Prima aniversare în București, prima sesiune, eram complet debusolată și singură. Deja simțeam cum îmbătrânesc.
Și am ajuns la 20. O tragedie și mai mare, deși deocamdată nu s-au schimbat multe. Poate am fost puțin mai băgată în seamă, dar presimt că mâine dimineață îmi va apărea un rid în colțul ochiului stâng. Sau drept. Și o să înceapă să mă doară spatele, să mi se miște dinții, să obosesc mai repede, să nu mai văd la depărtare și să mi se lase sânii.
Sper să supraviețuiesc.

De ce scriu

Vorbeam cu un prieten acum câteva zile despre chestii. Genul de discuții pe care le ai cu o persoană cu care nu ai mai vorbit de mult timp și pentru care brusc reapare o formă sau alta de interes. Despre muzică, mașini, case, motociclete, telefoane și tot felul de lucuri de genul ăsta care te țin 50 minute la telefon.
Așa se face că din vorbă în vorbă am ajuns la blogul meu. Pe care el a mărturisit că îl citește din când în când. Fiind cea mai curioasă persoană din lume, evident că l-am întrebat ce părere are. Au urmat un moment de liniște și un „ăăă.. e cam...” care m-au blocat. A realizat apoi că nu era tocmai genul de răspuns pe care îl așteptam și a simțit nevoia să detalieze. M-a întrebat de ce îmi deschid sufletul pe internet și de ce nu scriu într-un jurnal.
Well.. good question. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum două zile. Din moment ce majoritatea articolelor are (știu că sună ca naiba dar e corect gramatical) un caracter personal, presupun că în loc să ocup spațiul aiurea, aș putea să contribui la tăierea copacilor și să scriu totul într-un jurnal pe care să-l încep cu „Dear Diary”.
Cu siguranță aș fi șters contul de blogger dacă nu mi-aș fi adus aminte de oamenii care mi-au spus că se regăsesc în ceea ce scriu. Sau că au avut și ei aceleași probleme, dar că au reușit să treacă peste. Sau de oamenii care mi-au mărturisit că, deși nu au fost niciodată în respectivele situații, au simțit atât de intens ceea ce scriam eu. Pe de altă parte, m-am gândit cum mă simt eu când citesc povestea unui om cu care mă pot identifica. Nu îmi rezolvă problemele, dar măcar mă face să nu mă mai simt atât de rău, să nu mai cred că sunt cea mai ghinionistă persoană din lume căreia i se pot întâmpla toate prostiile.
Nu e tocmai cel mai coerent articol pe care l-am scris, dar e unul dintre cele mai sincere.
De ce scriu? D-aia.

Eternal sunshine of the spotless mind

Da, articolul are legătură cu filmul.
Nu aș fi vrut să joc cu Jim Carrey și nici să-mi schimb culoarea părului pe cât de des o face Clementine. Deși inteționez să mă vopsesc.
Aș fi vrut doar să existe Lacuna Inc. și niște băieți deștepți care să vină la tine acasă și să-ți șteargă din memorie perioada din viață pe care ai fi vrut s-o uiți sau toate aminitirile legate de o persoană.
Să trimită scrisori și înștiințări tuturor persoanelor care ți-ar fi putut aduce aminte de persoana pe care ai fi vrut s-o ștergi din memoria ta.
Viața și-ar fi reluat cursul normal.
Fără certuri, fără regrete, fără amintiri.
Fără nopți pierdute aiurea sau întrebări care să te sufoce.
Fără să mai suferi ca tâmpitul și să te dai cu capul de pereți gândindu-te la toate planurile pe care le făcusei, la toate chestiile pe care le aveai în minte despre voi doi.

Cred că o să-mi cumpăr un cațel.



Portishead-Mysterons

Rugăminte

De cel puțin 30 minute mă chinui să dau o formă cât de cât coerentă miilor de gânduri care îmi trec prin minte. De obicei nu mi se întâmplă chestia asta. Când vreau să scriu ceva, cuvintele pur și simplu curg. Eu doar apăs pe butoane și nu mă gândesc decât unde trebuie pusă virgula.
În fine. Voiam să spun că am dat cu bățul în baltă rău de tot și că am descoperit că mai nou fac asta în cele mai importante momente.
Mi-am dat seama că sunt impulsivă în stadiu avansat și că nu știu cum să mă vindec. Mă enervează faptul că atunci când mă simt rănită (nu la modul cuțitu-n coaste, ci inima țăndări) încep să vorbesc aiurea și spun niște lucruri pe care nu ar trebui niciodată să le scot pe gurița-mi minunată. Și că fac oameni să se simtă nașpa sau să ia decizii care de cele mai multe ori mă fac să-mi doresc să fi fost mută.
Ok... și ce legătura are tot ce am scris până acum cu titlul? Păi are. Îi rog pe cei care se regăsesc în rândurile scrise mai sus și care au reușit să-și învingă demonii și problemele de-o viață să-mi spună cum au făcut. Am probleme și vreau sfaturi. Ca în revista Bravo, unde Maricica (13) amenință că se sinucide dacă nu învață să sărute până la ziua lui Gigel (19), unde se va juca adevăr sau provocare și unde cu siguranță prietenele ei Mirela și Georgi (14) o vor provoca să-l sărute pe sărbătorit.



INXS - Afterglow