Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.

Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.

După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.

Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.

- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

OC fever starts again

Sunt răcită și gândesc greu. Sunt în slow motion, așa că mi-a luat ceva timp să mă hotătăsc să preiau leapșa de la Rere. E despre Olimpiadele Comunicării, la care am participat și anul trecut și la care - se pare - voi participa și anul ăsta. Tot la Comunicare politică.

Ce vreau de la OC?
E simplu și cât se poate de logic. Să câștig. Toți cei care spun că participă doar pentru experiență o dau în bălării. E la fel cu povestea cu etichetele de suc trimise la Căsuța Poștală 1, OP 6, București. Nu le trimiți pentru a exersa scrisul de mână pe plicuri, nici penteu gustul dulceag ce-ți rămâne după ce lipești timbrele, ci pentru că vrei să câștigi Loganul/trifoiul de aur/o cină cu Andreea Marin/o excursie în Madagascar.
Cred că poezia deja clasică „vreau să aflu lucruri noi și să mă bucur de experiență” se trage tocmai din faptul că vrei să câștigi. Pentru că dacă nu te-ar interesa premiul cel mare nu te-ai chinui să faci o campanie buna și, prin urmare, nu numai că nu ai citi nimic în plus față de bibliografia obligatorie pentru facultate, însă nici nu ai încerca să te autodepășești.

Cum merge brieful?
Păi nu merge. Încă. O să meargă mai târziu. Deocamdată citesc ce n-am citit pentru examenul de politologie. Arend Lijphart. Modele ale democrației.

Eu nu dau leapșa nimănui. Că mi-e frică să nu dau și răceala.

Alex + Vama Veche = Love

În ultimul timp scriu din ce în ce mai puțin. Și nu din lipsa inspirației, ci dintr-o lene existențială. Îmi este atât de lene să îmi organizez gândurile și să încerc să le dau o formă coerentă, încăt articolele mor în fașă. În schimb mă uit la filme și citesc. Mult. Mai mult ca niciodată.

În pauza pe care o iau de obicei când se termină primul CD și începe al doilea mai pierd puțin vremea pe net. (Foarte puțin, dovadă faptul că am reușit să acumulez mii de mailuri necitite.) În pauza de astăzi am găsit un trailer al unui documentar despre Vama Veche ce urmează să fie lansat prin mai. Și mi-am amintit brusc de vara pe care o petrec din ce în ce mai mult la mare. În Vamă. Și nu din snobism sau lipsă de bani, ci pentru că nu îmi place nicăieri altundeva. Pentru că în nicio altă parte nu simt mirosul de alge de la zeci de metri distanță de plajă. Pentru că pot să dorm pe plajă dacă vreau. Pentru că pot să mă arunc în mare îmbrăcată sau dezbracată fără ca nimeni să mă urmărească șocat pe sub ochelarii de soare.

Cu Vama Veche e o poveste lungă și complicată. Ca un roman siropos de dragoste în care cei doi se ceartă, se împacă, se ceartă iarăși, se urăsc și se iubesc în același timp. De vreo 3-4 ani îmi promit că merg la Sulina sau Sfântu Gheorghe și nu mai pun piciorul în Vamă decât dacă îmi va fi fost tăiat în prealabil și aruncat de către un străin din mașină, în drum spre Bulgaria. Este îngrozitor sentimentul pe care îl am atunci când văd copii care zac beți prin șanțuri la vârsta la care eu încă mai citeam povești de Andersen, când văd băieți mult prea bronzați de natură în BMW-uri încercând să agațe puștoaice amețite de prea mult alcool, când realizez că oamenii nu mai vin acolo pentru că simt, ci pentru că trebuie.

Ăsta e momentul asemănător celuia în care îți dai seama că iubitul tău e dependent de droguri cu care nu te poți lupta, așa că decizi să-l părăsești. Și te desparți de el. Și apoi printr-o minune el face o chestie extraordinar de draguță care să te convingă că el de fapt e un om cu care merită să fii. Și te împaci. Și îți promite că se lasă de droguri. Și îl găsești după o săptămână cu seringa înfiptă în picior. Și iar te desparți. Și iar e drăguț și iar promite și iar vă împăcați și tot așa. Așa e și cu Vama Veche. Și trailerul pe care l-am văzut a făcut cât 1000 de gesturi drăguțe și tot atâtea promisiuni la un loc.

Nu mai plec la bulgari, turci, greci sau în alte locuri cu mări albastre, pescăruși mai mulți și costume de baie. Mă duc tot în Vamă.

On alcohol

Alcoolul, atunci când nu e folosit ca dezinfectant, ca degresant sau pentru a spăla geamuri și a înlătura paraziții din trandafiri, este ceva rău. Foarte rău. Mai ales când este consumat în cantități suficient de mari încât să-ți suprime orice inhibiție, să amuțească vocea rațiunii și să întrerupă orice filtrare a binelui de rău.
Cu alte cuvinte, e nasol când bei și faci lucruri pe care le regreți mai târziu. Și asta nu neapărat pentru că lucrul respectiv era contrar propriilor principii sau dorințe, ci pentru consecințele pe care le poate atrage după sine.
Să mă explic. Când sunt euforică datorită diverselor licori bahice incolore, fac toate prostiile la care mă gândisem dar a căror punere în practică o abandonasem datorită considerentelor de natură rațională.




Paranteză: Azi îmi e foarte greu să spun lucrurilor pe nume. Nu știu de ce. Mă complic aiurea în construcții și expresii. Închid paranteza.



Revin. Spre deosebire de mulți, eu sunt conștientă de prostiile mele, mi le asum și simt nevoia să clarific unele aspecte. (Când spun prostie nu mă refer la neghiobii sau gafe, ci la lucruri la al căror sens ar fi trebuit să mă gândesc de două ori înainte să le fac sau pe care le-am făcut înainte să le fi venit vremea.) Mă simt aiurea când știu că există niște discuții suspendate din pricina cărora unii oameni decid să te evite în loc să te lămurească.
De fapt, nu voiam să scriu exclusiv despre alcool. Ci mai degrabă despre oamenii care caută să scape de responsabilități o dată ce alcoolul a dispărut din sânge. Care se îndepărtează datorită unor evenimente relativ nefericite dintr-o dimineață scăldată în alcool sau care preferă să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, chiar dacă respectivele evenimente au schimbat - pentru moment - natura relației.

Later edit: Nu m-am născut ieri și știu că unele lucruri chiar nu merită discutate după ce buna dispoziție a trecut. Asta se întâmplă însă în cazul oamenilor care nu contează.

Despre forumuri

Forumurile sunt cea mai neinspirată invenție de la părul permanent încoace. Mai ales forumurile de gagici. Unde își dau cu părerea tot felul de entități care nu au ajuns încă la pubertate despre ce ar putea însemna diverse simptome ale diverselor individe care-și varsă oful.

***

Eu nu sunt ipohondră. Din contră. Sunt cea mai calmă persoană când vine vorba de boli. Uneori sunt atât de calmă încât dau impresia că sunt proastă și că nu știu ce mă așteaptă. Ei bine, nu. Știu, dar nu vreau să mă agit degeaba.

***

Revenind la forumuri. Neavând nicio cunoștință absolventă de medicină sau măcar de farmacie, când simt câte un junghi apelez la sfântul google sperând să găsesc părerile unor SPECIALIȘTI în junghiurile pe care le am eu. Pentru că îmi e foarte frică de doctori și pentru că nu vreau să mă duc la spital. Dar nu. Eu găsesc întotdeauna numai forumuri pe care adolescente cu prea mult timp liber își dau cu părerea despre junghiuri asemănătoare cu junghiul meu. Pănâ acum ar fi trebuit să am vreo 3 tipuri de cancer, un sindrom foarte dubios al cărui nume l-am uitat și vreo 2-3 boli cu urmări foarte grave când eu de fapt aveam o răceală la ovare.
Forumurile de gagici sunt cele mai înfricoșătoare rezultate ale existenței internetului. Pentru că sunt niște domnișoare cu povești atât de ciudate și cutremurătoare încât și omul cel mai sănătos și sigur pe sine începe să aibă îndoieli.

Concluzia: Trebuie să-mi înving teama de doctori și următoarea căutare pe google trebuie să fie de tipul „junghi -forum”.

Sex and violence

Nu știu cum se face că în fiecare duminică înainte de câte un examen am impresia că am atâtea idei de subiecte pe care aș putea să le abordez pe blog încât las cursul pe masa din bucătărie și migrez în dormitor. În pat. Și mă apuc să scriu.
Dar pe măsură ce tastez îmi dau seama că ideile au început să se omoare între ele într-o încercare de a ieși primele și a se concretiza în niște înșiruiri de litere negre pe un fundal alb încât eu ajung să am mintea goală. De idei.
De fapt, acum voiam să scriu despre Radio Guerilla și despre o emisiune pe care am ascultat-o în seara asta în pauza dintre Geopolitica anglo-saxonă și Geopolitica germană. Lungă pauză. Războiul sfărșitului săptămânii. Dupa titlu pare de rahat. Daca o iei foarte în serios și ai pretenția să-ți reveleze cine știe ce teorii ale conspirației sau planuri de cucerire a lumii de către ruși, ea poate fi într-adevăr de rahat. Dar dacă îți plac glumele unor oameni care fie au o stare naturală cel puțin dubioasă, fie consumă verzituri înainte de a intra în emisie, e o chestie absolut genială. Care te face să râzi în hohote. De stupiditatea discuțiilor.
Azi, spre exemplu, am ascultat poezii polițiste. Gen Zdreanță. Sau Miorița. Sau căntecul ăla de leagăn cu care toți părinții încercau să-și adoarmă copii cu iepurașul-coconaș care a fugit de pe imaș și cu lupul criminal care îl alerga prin boscheți.
Trecând peste conceptul de poezie polițistă, ideea e că toți cei care merg la școală pentru mai mult decât corn, lapte, fete și poze în baie studiază atâtea opere cu caracter agresiv încât nici măcar nu-și mai dau seama. Mă gândeam la Baltagul care mi-a fost îndesat cu făcălețul pe gât în clasa a opta și în care se scrie despre cum se omorau băieții cu toporul. Sau Moara cu noroc. Sau orice basm în care eroul îi taie capul ăluia care voia să-i fure nevasta și împărăția și calul fermecat zboara cu cadavrul. Now how fucked up is that?
Problema și mai mare e că noi ne inflamăm când auzim/citim că Gheorghe (37) din Fierbinții de Jos, județul Ialomița, i-a crăpat țeasta cu sapa celui mai bun prieten după ce s-au întors de la crâșma satului. Sau că Vasile (19) l-a înjunghiat mortal pe vecinul Costel (22) pentru că l-a prins cum sărea gardul la Cornelia (17), viitoarea soție a lui Vasile.
Pai cum să nu fim violenți și să ne dăm în cap când violența este prezentă în lecturile obligatorii încă din școala primară și, culmea, e considerată legitimă? Adică Vitoria Lipan a făcut bine că a dat drumul câinelui să-i mănânce pe cei care-i furaseră oile și îl omorâseră pe Nechifor. Ce poliție, ce procese. O lovitură de baltag și s-a terminat povestea. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, nu?
Cred că înainte de a citi cărți de genul ăsta ar trebui să faci un test. Să descoperi dacă ai porniri criminale și un nivel suficient de ridicat de inteligență astfel încât să nu crezi că toate prostiile pe care le-au scris alții acum o sută de ani pot fi aplicate fără nicio problemă în ziua de azi.

Am reușit să nu mai scriu despre mine. Sunt fericită. Și curioasă câți vor ateriza de pe google datorită titlului.