Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.

Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.

După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.

Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.

- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

20

Pe vremea când aveam 6 ani și visam să devin musafir veșnic sau prințesă, după caz, îmi doream să cresc. Repede. Să nu mai fiu un copil, să nu mă mai joc țară, țară vrem ostași în fața blocului cu Dana și Georgiana de la parter, cu cei doi Mihai de la 4 și cu alți copii de pe la alte scări. Să fiu elev și să am teme (doamne, cât îi uram pe vecinii cu pete de cerneală pe degete care spuneau că nu pot ieși să se joace pentru că au teme).
Când am ajuns la școală, parcă îmi părea rău că nu mai sunt la grădiniță, că nu mai pot găti plăcințele din pământ și nu mă mai pot face scene din Punguța cu doi bani din cuburi. Dar măcar aveam pete de cerneală pe mâini, pe nas, și uneori pe limbă. Da, adoram gustul de cerneală.
Când eram în clasa a șaptea mă jucam adevăr sau provocare. Cu colegii de clasă. Era jocul nostru preferat și nu pierdeam nicio ocazie să întrebăm lucruri stupide sau să dăm porunci și mai stupide. Care după ceva antrenament s-au transformat în porunci mai serioase, care ne făceau pe noi fetele să regretăm că nu suntem suficient de mari încât să-i atragem și pe băieții de-a doișpea în jocurile noastre.
Printr-a unșpea iar îmi părea rău că nu sunt mai mare. Îi trimiteam pe alții la bar să-mi ia o bere, de teamă să nu mi se ceară buletinul, să vada barmanul că nu sunt majoră și să plec cu coada între picioare. Fără bere.
Am făcut apoi 18 ani și eram fericită. Puteam să votez, să intru în baruri fără să am strângeri de inimă, să conduc, să plec din țară fără ca ai mei să mai treacă prin tot procesul ala lung și nasol de la notariat. Am avut o petrecere faină, pe care mi-o aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În ciuda pasiunii mele pentru tequila.
Am constatat apoi că nu e o diferență uriașă între 17 ani și 11 luni și 18 ani și 2 zile. Și am început să vreau să am iar 6 ani și să mă joc în parcare. Dar timpul trece mai repede exact atunci când tu vrei să treacă mai încet și așa am făcut 19 ani. O tragedie. Prima aniversare în București, prima sesiune, eram complet debusolată și singură. Deja simțeam cum îmbătrânesc.
Și am ajuns la 20. O tragedie și mai mare, deși deocamdată nu s-au schimbat multe. Poate am fost puțin mai băgată în seamă, dar presimt că mâine dimineață îmi va apărea un rid în colțul ochiului stâng. Sau drept. Și o să înceapă să mă doară spatele, să mi se miște dinții, să obosesc mai repede, să nu mai văd la depărtare și să mi se lase sânii.
Sper să supraviețuiesc.

Tricky kicks ass

Nu știu exact de ce nu am fost capabilă până acum să leg într-un mod relativ coerent câteva cuvinte despre cum s-a desfășurat domnul Adrian Thaws pe scena Sălii Palatului pe 26 noiembrie. Probabil pentru că a fost starea aia post-concertistică (cred că tocmai am inventat un cuvânt) ce mă cuprinde după câte un concert care a fost mai mult decât mă așteptam, manifestată printr-o repetare obsesivă a expresiei ”băi, ce tare a fost” și o la fel de obsesivă ascultare a live-urilor de pe youtube (sau a variantelor de studio la iPod în cazul unei deplasări cu mijloacele de transport în comun).




Tricky a rupt. Chiar dacă setlistul nu a fost tocmai strălucit, (mult-prea-cunoscutele-și-așteptatele Car crash sau Hollow au lipsit), pe mine m-a făcut să mă ridic de pe scaun după prima piesă și să migrez mai aproape de scenă, în picioare, unde m-am putut bățâi în voie.

Au fost în schimb piese vechi, ca Black Steel, Overcome, piese de pe ultimul album, precum Joseph, Puppy toy, Veronika sau Past mistake, un bis de vreo 5 melodii și - apogeul concertului - un cover Motörhead: Ace of Spades . De ce apogeu? Nu neapărat pentru că a fost foarte rock și că aproape nimeni nu se aștepta să audă piesa, ci pentru că un nene din staff a făcut semn publicului să urce pe scenă și să sară, să cânte, să facă pogo și -eventual- poze cu Tricky. Așa că înainte să se taie curentul (foarte urât, băieți!) în jurul lui Adrian Thaws se aflau cam o sută de suflețele care își manifestau încântarea.

Timp de aproape două ore am fost extaziată. Vocea a sunat la fel de bine ca pe CD, instrumentiștii au fost bine pregătiți (hail to the drummer), iar prezența scenică a lui Tricky a fost pur și simplu hipnotizantă. A trecut de la o atitudine umilă cu palme împreunate în semn de rugăciune și capul plecat la mișcări lascive din șolduri, de la bâțâitu-i caracteristic la gesturi controlate. A trecut de la suspine la țipete, de la șoapte la vorbe rostite agresiv.

Deși eram aproape convinsă că îmi va părea rău de banii pe care i-am dat pe bilet, singurele regrete pe care le am se leagă de faptul că nu am avut camera foto la mine și că nu am fost la after party, unde lumea s-a distrat cu Tricky și a luat autografe. Poate data viitoare. Oricum, Tricky kicked ass.

Tricky

Mi-am luat bilet la Tricky. Sunt fericită.
Sector C, rândul 13, locul 4.