On diplomacy

Diplomatul nu este numai o prăjitură. Sau un anonim care în urma unui lung proces academic a obținut o diplomă. Sau un X sau Y numit într-o țară străină pentru a trata în numele statului pe care îl reprezintă. Există și un alt sens, vag cunoscut pe plaiurile mioritice chiar și de către icșii sau igrecii menționați anterior.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.

Retarded

Astăzi vreau să scriu despre mai multe. A început sesiunea și este cât se poate de evident și natural faptul că doar cu câteva ore înainte de un examen pe mine mă lovește subit inspirația și dintr-un prea-prin sufletesc simt stringenta nevoie de a mă exprima. Cum sunt singură în apartament și sigură că la ora 3 nici vecinii și nici prietenii nu ar aprecia o eventuală întrerupere din somnul atât de liniștit, mă exprim în scris. Nu cânt, nu țopăi, nu dau telefoane.

La Olimpiadele Comunicării ne-am făcut de căcat. După atâtea vizite în Băneasa și atâția neuroni omorâți degeaba în certurile interminabile cu câțiva minunați coechipieri, prezentările, deși ar fi trebuit să reprezinte o încununare cu niște lauri imaginari a săptămânilor de muncă, au fost jenante. Mai bine stăteam acasă. Toți. Măcar de mi-aș fi cumpărat, ca anul trecut, niște haine noi cu care să mă îmbrac pentru această specială ocazie. Ha-ha.

Frustrată, am decis ca după proba de comunicare politică să mai pierd câteva ore pe la Casa Poporului, însă nu pentru suc și fursecuri ca majoritatea, ci pentru a vedea - speram eu - niște prezentări über-șmechere la PR. Fâs. (acum căutam butonul ăla fain pe care wordpress-ul cred că îl are și pe care daca îl apeși după ce ai selectat un text în loc să-l bolduiască sau să-l sublinieze îl taie pe mijloc. Fie nu există pe blogspot, fie ar fi cazul să mă vopsesc. Ideea era că voiam să tai fâs-ul și să spun că am învățat de fapt că semințele te fac mai deștept și că blogării (sic!) sunt miezul [seminței].)

Am (re)descoperit cât de tare mă enervează oamenii care se eschivează. Dacă într-o situație anterioară știam care este motivul pentru care respectivul făcea pe mortul în păpușoi, acum sunt complet pe dinafară. Adică n-am nici cea mai vagă idee de ce mă evită persoana în cauză. Eu când am ceva de împărțit/rezolvat cu un gigel sau o marie îi spun să stea jos și încep să mă produc. Fără avertizări, ocolișuri sau păreri de rău. Când am spus că universul se reduce iremediabil la mine e posibil să fi activat vreo energie dubioasă a vreunui satelit rusesc sau pakistanez care să fi trimis o undă la fel de dubioasă spre creierul meu blond, care în urma contactului să fi început cu adevărat să creadă că toată lumea ar trebui să procedeze ca mine. Bad move. I take that back.

Mă întorc la curs. Țin neapărat să aflu cât de mare e sectorul public și ce înseamnă spațiu privat. Not.

Nervous breakdown

Eu nu sunt calmă, vulgară sau violentă, însă există momente în care deși anumite persoane mă fac să vreau să le calc pe cap cu tocuri cui și să le trimit cu căldură în locul din care au ieșit când erau suficient de mici pentru a nu produce leziuni majore, sunt la fel de inexpresivă și lipsită de atitudine ca monumentul din Piața Revoluției.


I don't give a fuck anymore.

Radiografii

Beau lapte cu ciocolată și am o stare destul de incertă. De trei zile încerc să scriu despre tot felul de lucruri, însă eșuez lamentabil de fiecare dată. Terapia prin scris care funcționa odată acum a încetat să mai aibă efecte. Simt că scriu degeaba și realizez că am încetat de mult să consider blogul un simplu exercițiu de coerență.
Deși ultimele săptămâni au fost mai pline decât ultimele 3 luni cu lucruri pe care visez să le fac de ceva vreme, am sentimentul că sunt în cădere liberă. Că involuez ca individ și devin din ce în ce mai ștearsă. Nu reușesc totuși să-mi dau seama dacă asta se datorează presiunii sau așteptărilor uneori prea ridicate pe care oamenii le au de la mine, temerilor de a nu dezamăgi sau încep să devin conștientă de sine însămi și de adevărata mea valoare.
Plec de acasă dimineața imediat după ce mă trezesc și vin înapoi seara, suficient de obosită încât să nu am chef de ieșit sau de cândva-iubitele filme, însă niciodată suficient pentru a nu mă gândi la mine și a-mi pune viața și performanțele sub lupă. Ăsta e momentul tragic, în care mi se îneacă cea mai mare parte din corăbii și în care nicio tentativă de consolare din partea celor care - se pare - țin la mine nu reușește să aibă efectul unui pahar cu apă strategic aruncat în față.
Uneori aș vrea să nu-mi mai pese de nimic și să am viața unui fermier a cărui singură grijă e gripa porcină.

Still all fascinated 2

Voiam să scriu despre preselecțiile Olimpiadelor Comunicării, despre calificarea în finală, însă au făcut-o înainte alții care cred că o fac mai bine. Așa că voi spune pas. Voiam să scriu despre conferințele de azi, dar ar fi însemnat să fie al treilea articol consecutiv despre Olimpiadele Comunicării. Poate altă dată, după ce voi fi procesat informațiile trimise grămadă către mulțimea de comunicatori strânsă în Palatul Parlamentului.

Voi scrie în schimb despre concertul de pe 23 din Cluj pe care nu aveam cum să-l ratez decât dacă preselecțiile mai-sus amintite ar fi avut un delay mai mare decât cele 2 ore deja acumulate pe parcurs. A fost Moonspell și a fost bine. Scurt, dar suficient pentru a satisface nevoile singurei blonde aflate în publicul pletos și extrem de nervos.

Am așteptat confuză până spre ora 19 deschiderea porților glorioasei Săli a Sporturilor și până pe la 20 apariția pe scenă a celor de la Dead Shape Figure, cărora le-a revenit mult-prea-dificila misiune de a pune în mișcare o gloată -parțial așezată, parțial savurând berea aia infectă de la robinet. S-au agitat ei pe scenă până au văzut că în ciuda eforturilor depuse n-au cu cine, după care le-au făcut loc celor de la Turisas care - surprinzător - au fani. Înfocați. Care, și mai surprinzător, știau versurile și se agitau aproape la fel de tare ca baieții ce fuseseră înainte pe scenă. Turisas e o formație finlandeză care se crede încă pe vremea vikingilor. Jur că nu o să înțeleg niciodată viking metalul și nevoia oamenilor de a pune blănuri și piei pe ei când reflectorul îți bate în ochi și sala e deja o saună în devenire. Revenind. Mă întind deja.

După lungi așteptări și mâini amorțite de spijinitul fălcii pe gardul amplasat strategic de băieții-gelați-mereu-pe-fază de la securitate, apare Moonspell. Joc de scenă, minuni, artificii. Piese vechi și neașteptat de multe piese noi. Night eternal, At tragic heights, Finisterra, Southern Deathstyle, Luna (care, cu toată iubirea mea pentru Ribeiro, trebuie să admit că a avut un refren care a sunat cel puțin dubios) clasicele și mult-îndrăgitele Vampiria, Opium și Alma Mater. Sigur nu asta a fost ordinea, însă după 20 de ani memoria începe să-mi fie afectată. Moment jenant la mijlocul Scorpion flower când sunetul pică. Adică voce, chitară, tobe, tot. Final apoteotic cu Full Moon Madness. Spun La revedere și pleacă. Nu se mai întorc pentru bis, că timpul e scurt.

Intră Cradle of Filth, eu mă retrag din primul rând în dreaptaa scenei, pe scaune. Blackul extrem este prea mult pentru mine. Aștept finalul concertului și mă strecor în culise. Fac poze, o măslină, o atenție, un autograf pe piele, un zâmbet galeș și plec până nu devin prea prinsă și nu mă mai lasă inima să părăsesc un vestiar unde niște portughezi drăguți aveau chef de distracție.

- În fotografie, Alex cu cei cinci munspeli. -

Despre OC. Iar.

Se pare că Olimpiadele Comunicării au devenit în ultimele săptămâni un fel de buricul pământului. Toată lumea vorbește despre ele. În blogosferă și în real life. E un lucru bun, cred. Înseamnă că au dobândit nivelul de notorietate pe care orice eveniment de gen și-l dorește. E un lucru rău. Pentru mine. Pentru varietatea subiectelor de conversație care are de suferit.
*
Spre deosebire de echipa de anul trecut, pe care o cunoșteam de dinainte de olimpiade, echipa cu care (sper că) voi participa (în cele din urmă) în 2009 a fost făcută pe ultima sută de metri din oameni cel puțin diferiți. Uneori înclin să spun mult prea diferiți pentru a face o echipă bine sudată. Miserupiști sau 100% implicați, cu complexe de inferioritate sau accese de isterie datorate părerii mult prea bune despre sine, membrii echipei The LIARS se iau de păr, se pupă, se contrazic, și se complimentează la intervaluri neobișnuit de scurte. Unii sunt prea orgolioși pentru a accepta că ideile lor sunt proaste sau că, din contră, nu au nicio idee, alții nu suportă atitudinile ostile și, prin urmare, își imaginează că rulează desene animate pe pereți.
*
Pe 23 la prânz avem programat interviul în care trebuie să le povestim celor din juriu ce am vrut noi de fapt să spunem cu campania pe care am sintetizat-o în 4000 caractere și am trimis-o pe mail. Până atunci sper să găsesc o soluție salvatoare, să completez lipsurile și să se răstoarne găleata cu inspirație fix în capul meu. Aș vrea și niște noroc, dar îl prefer în stare solidă, de proveniență animală, pe o alee decât în formă lichidă, în găleată.

*
Am probleme cu încheierile. În general. Nu știu cum să termin lucrurile, fie că e vorba de eseuri sau relații. Spre exemplu, un articol se termină când nu mai am nimic de spus. Dar dacă pun punct după ultimul cuvânt la obiect pe care l-am scris creez senzația de coadă de pește. Așa că trebuie să fac eforturi suplimentare pentru a găsi o frază de final care să aibă legătură cu ce am scris, care să concluzioneze într-o formă sau alta articolul și care să dea, în același timp, impresia că articolul e ca un cerc ce tocmai s-a închis.
De data asta cred că voi înlocui fraza 3 în 1 cu o steluță. Să-și imagineze fiecare ce vrea.
*

OC fever starts again

Sunt răcită și gândesc greu. Sunt în slow motion, așa că mi-a luat ceva timp să mă hotătăsc să preiau leapșa de la Rere. E despre Olimpiadele Comunicării, la care am participat și anul trecut și la care - se pare - voi participa și anul ăsta. Tot la Comunicare politică.

Ce vreau de la OC?
E simplu și cât se poate de logic. Să câștig. Toți cei care spun că participă doar pentru experiență o dau în bălării. E la fel cu povestea cu etichetele de suc trimise la Căsuța Poștală 1, OP 6, București. Nu le trimiți pentru a exersa scrisul de mână pe plicuri, nici penteu gustul dulceag ce-ți rămâne după ce lipești timbrele, ci pentru că vrei să câștigi Loganul/trifoiul de aur/o cină cu Andreea Marin/o excursie în Madagascar.
Cred că poezia deja clasică „vreau să aflu lucruri noi și să mă bucur de experiență” se trage tocmai din faptul că vrei să câștigi. Pentru că dacă nu te-ar interesa premiul cel mare nu te-ai chinui să faci o campanie buna și, prin urmare, nu numai că nu ai citi nimic în plus față de bibliografia obligatorie pentru facultate, însă nici nu ai încerca să te autodepășești.

Cum merge brieful?
Păi nu merge. Încă. O să meargă mai târziu. Deocamdată citesc ce n-am citit pentru examenul de politologie. Arend Lijphart. Modele ale democrației.

Eu nu dau leapșa nimănui. Că mi-e frică să nu dau și răceala.