Thoughts

Este minunat când dintr-o întâmplare oarecare întâlnești o persoană pe care nu ai văzut-o de mult timp. Și din cauza căreia ții minte că aveai fluturași în stomac, te înroșeai la față și îți transpirau mâinile. Și care acum constați că, deși nu și-a pierdut farmecul și continuă să te fascineze, nu mai stă pe același piedestal pe care o ridicasei cu ani în urmă, a devenit umană și nu mai este semi-zeul pe care ți-l aminteai.
Este minunat când realizezi cum evoluezi. Ca individ. Ca inteligență. Ca maturitate. Și cum reușești să treci peste niște bariere pe care cu câțiva ani în urmă le considerai insurmontabile. E ca și cum ai ieși puțin din tine însuți și te-ai privi din afară.

***

De vreo două zile sunt extrem de nervoasă. O fi din cauza vremii sau a sesiunii care deja mă secătuiește de orice picătură de energie sau o fi lumea din jurul meu. Sau o fi din cauza mea. Pentru că mă agit prea tare și dau prea multă importanță aspectelor care nu contează. Cuvintelor care au fost spuse doar pentru a nu tăcea, lucrurilor care au fost făcute doar pentru a nu sta degeaba.

***

Sunt evenimente care îți schimbă imaginea pe care o ai asupra vieții. Care te fac să devii conștient de o problemă pe care apoi o regăsești în orice parte a existenței tale. Problemă din cauza căreia ajungi se re-evaluezi realitatea așa cum o percepeai până atunci.

***

Am descoperit că există o terapie prin scris. Mă simt mai bine. Mă pot reîntoarce la cursuri.

Ciudat

Cred că vremea de afară, ceaiul negru, sesiunea și cei douăzeci de ani abia împliniți au efecte devastatoare asupra mea.
Tot entuziasmul pe care îl aveam la sfârșitul săptămânii trecute, toate planurile de studiu consemnate cu grijă în agenda mea vișinie cumpărată din Carrefour, toată concentrarea de care puteam să dau dovadă atunci când mă hotăram să încep serios să învăț s-au dus la fel de repede ca speranțele mele să răsară soarele în weekend.
Nu mai pot să stau pe scaunul meu preferat din bucătărie. Nu mai pot să citesc o frază fără ca mintea să-mi zboare la pescăruși, B52 (clubul, nu avionul) și cai verzi pe pereți. Nu mai pot să scriu nimic coerent și fără să am sentimentul că sunt redundantă. Nu pot să mai dorm în poziția în care dormeam de obicei. Nu pot să mai ascult muzica pentru care dezvoltasem adevărate obsesii fără să am impresia că e seacă și că mă plictisește de moarte. Până și telefonul la care visez de luni bune și care acum în sfârșit stă lângă mine pe canapea și-a pierdut farmecul.
Mă lamentez degeaba și observ că eu nu pot să scriu niciodată despre orice altceva în afară de mine. Sunt cvasi-coerentă doar în ceea ce mă privește. Când sunt pusă în situația de a discuta despre un lucru ce nu ține în mod necesar de propria persoană simt cum îmi scade dramatic IQ-ul și cum vocabularul meu - destul de bogat în mod normal - se restrânge la câteva cuvinte bâiguite și ă-uri în loc de semne de punctuație.
Ieri voiam să scriu despre armele furate de la Ciorogârla. Despre niște filme pe care le-am văzut. Despre islam, noua mea pasiune. Însă toate încercările mele au eșuat lamentabil și am constat că universul meu s-a redus iremediabil la mine. Și asta nu poate decât să mă facă să mă gândesc la faptul că sunt din ce în ce mai departe de ceea ce oamenii au decis să numească normalitate.

Rugăminte

De cel puțin 30 minute mă chinui să dau o formă cât de cât coerentă miilor de gânduri care îmi trec prin minte. De obicei nu mi se întâmplă chestia asta. Când vreau să scriu ceva, cuvintele pur și simplu curg. Eu doar apăs pe butoane și nu mă gândesc decât unde trebuie pusă virgula.
În fine. Voiam să spun că am dat cu bățul în baltă rău de tot și că am descoperit că mai nou fac asta în cele mai importante momente.
Mi-am dat seama că sunt impulsivă în stadiu avansat și că nu știu cum să mă vindec. Mă enervează faptul că atunci când mă simt rănită (nu la modul cuțitu-n coaste, ci inima țăndări) încep să vorbesc aiurea și spun niște lucruri pe care nu ar trebui niciodată să le scot pe gurița-mi minunată. Și că fac oameni să se simtă nașpa sau să ia decizii care de cele mai multe ori mă fac să-mi doresc să fi fost mută.
Ok... și ce legătura are tot ce am scris până acum cu titlul? Păi are. Îi rog pe cei care se regăsesc în rândurile scrise mai sus și care au reușit să-și învingă demonii și problemele de-o viață să-mi spună cum au făcut. Am probleme și vreau sfaturi. Ca în revista Bravo, unde Maricica (13) amenință că se sinucide dacă nu învață să sărute până la ziua lui Gigel (19), unde se va juca adevăr sau provocare și unde cu siguranță prietenele ei Mirela și Georgi (14) o vor provoca să-l sărute pe sărbătorit.



INXS - Afterglow

Despre nimic

Sigur ai încercat să te gândești la nimic când voiai să adormi și nu puteai sau atunci când îți spunea stomatologul – în timp ce te așezai stresat pe scaun și așteptai să îți scoată măseaua – să te lași pe spate și să te relaxezi? Și pentru câteva secunde chiar credeai că poți să-ți golești complet mintea, să nu te mai gândești la cai verzi pe pereți, la mamă, la tată, la ce vei mânca la prânz sau câte restanțe vei avea. Chiar credeai că nimicul ăsta e ceva tangibil, e o chestie la care poți să te gândești.
Ce este nimicul? Nu știu. Nimicul nu este ceva anume. Nu este ceva pe care să pui degetul. Nu este ceva pe care să îl descoperi sau la care să te gândești. Nu e negru. Nu e acru. Nu e zgomot sau notă muzicală. Nu e fluid, nu e tare. Nu e nimic.
E interesant câte se spun despre nimic. Câte discuții despre nimic. Au loc în metrou, în stația de autobuz, în lift, în sala de curs cu un coleg pe care nu îl cunoști, dar pe care nici nu ai vrea să-l cunoști, la coadă la casa de marcat în Carrefour, cu vecina de palier în timp ce aștepți să plătești întreținerea, cu oameni cu care ți se face cunoștință și cărora nu vrei să le spui prea multe despre tine. Discuțiile astea despre nimic sunt toate acele subiecte de umplutură, conversații pe care le porți în timp ce te uiți pe pereți și bați din picior, așteptând să treacă timpul mai repede. Sunt discuțiile despre vreme, despre starea generală a României, despre Uniunea Europeană, despre politica monetară, despre credite, despre euro, despre prețul kilogramului de roșii în piață, discuții de gospodine, de administratori de bloc, de șoferi de autobuz, de oameni plictisiți, de pseudo-intelectuali, de plăpumărese sau oameni care vor să-ți creeze impresia că știu.
Discuțiile despre nimic nu se limitează doar la subiecte lipsite de interes pentru cel puțin unul dintre participanți, ci se extind – și atunci toată situația se agravează – în momentul în care cel care a inițiat conversația (de obicei acesta coincide cu persoana care aparține uneia dintre categoriile enumerate mai sus), mult prea entuziasmat de aparentul interes al interlocutorului său, manifestat printr-un semn aprobator din cap sau un „Da? Nu mai spune..” sporadic, transformă nimicul în ceva. Pentru el, tot ceea ce înainte fusese neinteresant sau plictisitor, un subiect cu care prindea oamenii plictisiți în plasa discuțiilor interminabile, devine brusc ceva plin de însemnătate.