20

Pe vremea când aveam 6 ani și visam să devin musafir veșnic sau prințesă, după caz, îmi doream să cresc. Repede. Să nu mai fiu un copil, să nu mă mai joc țară, țară vrem ostași în fața blocului cu Dana și Georgiana de la parter, cu cei doi Mihai de la 4 și cu alți copii de pe la alte scări. Să fiu elev și să am teme (doamne, cât îi uram pe vecinii cu pete de cerneală pe degete care spuneau că nu pot ieși să se joace pentru că au teme).
Când am ajuns la școală, parcă îmi părea rău că nu mai sunt la grădiniță, că nu mai pot găti plăcințele din pământ și nu mă mai pot face scene din Punguța cu doi bani din cuburi. Dar măcar aveam pete de cerneală pe mâini, pe nas, și uneori pe limbă. Da, adoram gustul de cerneală.
Când eram în clasa a șaptea mă jucam adevăr sau provocare. Cu colegii de clasă. Era jocul nostru preferat și nu pierdeam nicio ocazie să întrebăm lucruri stupide sau să dăm porunci și mai stupide. Care după ceva antrenament s-au transformat în porunci mai serioase, care ne făceau pe noi fetele să regretăm că nu suntem suficient de mari încât să-i atragem și pe băieții de-a doișpea în jocurile noastre.
Printr-a unșpea iar îmi părea rău că nu sunt mai mare. Îi trimiteam pe alții la bar să-mi ia o bere, de teamă să nu mi se ceară buletinul, să vada barmanul că nu sunt majoră și să plec cu coada între picioare. Fără bere.
Am făcut apoi 18 ani și eram fericită. Puteam să votez, să intru în baruri fără să am strângeri de inimă, să conduc, să plec din țară fără ca ai mei să mai treacă prin tot procesul ala lung și nasol de la notariat. Am avut o petrecere faină, pe care mi-o aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În ciuda pasiunii mele pentru tequila.
Am constatat apoi că nu e o diferență uriașă între 17 ani și 11 luni și 18 ani și 2 zile. Și am început să vreau să am iar 6 ani și să mă joc în parcare. Dar timpul trece mai repede exact atunci când tu vrei să treacă mai încet și așa am făcut 19 ani. O tragedie. Prima aniversare în București, prima sesiune, eram complet debusolată și singură. Deja simțeam cum îmbătrânesc.
Și am ajuns la 20. O tragedie și mai mare, deși deocamdată nu s-au schimbat multe. Poate am fost puțin mai băgată în seamă, dar presimt că mâine dimineață îmi va apărea un rid în colțul ochiului stâng. Sau drept. Și o să înceapă să mă doară spatele, să mi se miște dinții, să obosesc mai repede, să nu mai văd la depărtare și să mi se lase sânii.
Sper să supraviețuiesc.