BlogTrip

Vreau să merg în excursie în Oradea, însă eu aleg mașinile după culoare și nu știu să instalez un windows. Drept urmare, mașina mea va fi neagră, laptopul va avea în continuare Vista până când cineva îmi va instala o altă versiune mai puțin cauzatoare de nervi și țipete în mijlocul nopții, iar eu mai am o singură șansă de a pleca într-o vacanță fără să plătesc transportul. Să scriu deci despre cum am făcut cunoștință cu internetul, încercând să evit pe cât posibil structura unei compuneri de clasa a patra.
***
Eu am fost privilegiată. Am avut calculator acasă și internet de îndată ce Connexul a decis că e timpul să profite și să inventeze xnet-ul. Țin minte că era aproape la fel de enervant ca Windows Vista acum și că dacă voiai să te conectezi pe la 22 trebuia să începi cu rugăciunile de pe la 21. Nu frecventam internet cafe-urile decât atunci când chiuleam de la biologie sau când sor-mea se juca Chicken Invaders sau Prince of Persia.

mIRC-ul era pe atunci ceea ce sunt acum yahoo messenger-ul, facebook-ul și hi5-ul laolaltă. Adică singura modalitate de a interacționa cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care ai fi putut avea ceva în comun. „Asl pls” a făcut furori la fel cum a făcut și vreo 5 ani mai târziu deja-clasicul „lol”. Download-urile cu 5kb/s erau semne că Dumnezeu există și facturile de telefon erau semne că poate uneori nu trebuie să-i ceri atâtea dovezi.

Când ajunsesem și eu în final să fiu operator pe niște canale mai șmechere s-a dus moda mIRC-ului și a apărut ca metodă de socializare Y!m, care, din păcate, nu-mi dădea posibilitatea să-i dau pe alții afară dintr-un chat room pentru că nu-mi plăceau mie nickname-urile lor. M-am adaptat și am spus „bă, mi-a părut bine, dar trebuie să plec” programului care pentru mine era sinonim cu internetul.

Odată cu messengerul am descoperit că mai există și alte site-uri în afară de k.ro pe care îmi pot face adresă de mail, că viteza creștea la fel de repede ca rata inflației, că Moș Crăciun poate aduce nu numai pijamale și caramele, ci și webcamuri și căști, că de pe net pot lua filme și, la fel de bine, viruși.

A urmat apoi o perioadă oarecum stagnantă, lipsită de invenții majore care să-mi dea peste cap existența liniștită. Mă jucam pe miniclip.com, ascultam melodii trase de pe net, căutam formații mișto pe myspace și mă minunam de google. Mi-am făcut apoi blog, după câteva luni cont de twitter și last.fm. Acum deja mă plictisesc și mă întreb what's next.

Lituania

Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor (sau, in cazul Paulei - lipsa patratelelor in locul literelor s si t) din articolul ce va urma, insa presimt ca daca nu voi posta din deplasare luna septembrie va fi luna cea mai putin bogata in articole din istoria (scurta, ce-i drept) a blogului.

Problema nu ar fi fost numarul scazut al articolelor, ci faptul ca timp de o luna nu am impartasit toate starile pe care le-am avut si toate experientele frumoase pe care le-am trait.

Revenind la mancarea de peste de azi, vreau sa spun ca Lituania e o tara frumoasa. D-aia. Nu e o tara foarte curata, in Vilnius homeless-ii sunt aproape la fel de multi ca in Bucuresti, au probleme cu comunitatea rroma, se impusca, se taie, miroase a pisat si voma pe la colturi, la fel ca si la noi.

Mi-a placut Lituania pentru ca e verde. Pentru ca stie ce are. Pentru ca profita de asta. Pentru ca oamenii sunt amabili si pusi pe distractie. Mi-a placut Vilnius pentru ca mi-am gasit sursa de inspiratie (prietenii stiu de ce). Pentru ca orasul e un fel de Amsterdam, singura diferenta fiind ca in Amsterdam totul e pe fata. Pentru ca are cladiri vechi si bine conservate. Pentru ca are multe cafenele cu preturi nesimtit de mici. Pentru ca nu se ia nimeni de tine pe strada. Pentru ca multe.