Thoughts

Cineva mă acuza că sunt prea siropoasă și sentimentală, că dau prea mult din casă, ceea ce mă face să mă gândesc la adevăratul scop al blogului. Dincolo de exercițiile de coerență sau de simpla modalitate prin care îmi refulez sentimentele sau, de ce nu, frustrările, blogul este un mijloc prin care transmit persoanei mele din viitor ceea ce gândesc în diverse momente - cruciale sau nu - ale vieții. Take it or leave it.
Lipsa unei constanțe a articolelor reflectă tocmai faptul că viața mea are momente intense care mă determină să scriu câteva rânduri și săptămâni întregi în care totul decurge fără evenimente cu o importanță aparte.

Între timp am făcut și 21 de ani și deja simt cum îmbătrânesc. Nu e nici pe departe sentimentul pe care îl intuiam la 20, ci ceva cu totul diferit. Prefer ca în weekend să stau acasă în loc să ies în cluburi supra-aperciate pline până la refuz sau să suport avansurile oamenilor care nu știu semnificația termenului „destul”. Sânii nu mi s-au lăsat, nici spatele nu mă doare, însă nu pot trece prin sesiune cu la fel de puține ore de somn ca în anii trecuți.

*

Mi s-a spus că o relație înseamnă altceva decât telefoane zilnice, timp petrecut împreună, vizite la părinți, sex, planuri de viitor, discuții despre cei care au trecut prin viața noastră până acum, și, în general, sentimentul ăla că trebuie să-i spui Persoanei o chestie care tocmai ți s-a întâmplat. Cică înseamnă constrângeri și privări de libertate, explicații inutile și etichetări, dincolo de care unii nu sunt capabili să vadă.

Random

Situațiile cele mai ciudate sunt atunci când oamenii pe care nu i-am mai vazut de ani, zile sau săptămâni mă întreabă ce-am mai făcut în ultimul timp. Și sunt multe și nu știu de unde să încep, așa că îmi bag picioarele și tac. La fel ca Nichita Stanescu. Numai că el se apropia de pietre.
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...

*

De-a lungul anilor de adolescență au existat personaje care exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinație. Era mai mult decât o stare care mă făcea să mă împiedic de fiecare dată când treceau pe lângă mine și să fiu complet incoerentă cel puțin cinci minute după respectiva intersectare, însă nu era nici pe departe genul de obsesie datorită căreia să ajung să vânez și să-mi însușesc chiștocul aruncat la întâmplare pe jos de subiectul în cauză.

O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.

Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.

Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.