Cineva mă acuza că sunt prea siropoasă și sentimentală, că dau prea mult din casă, ceea ce mă face să mă gândesc la adevăratul scop al blogului. Dincolo de exercițiile de coerență sau de simpla modalitate prin care îmi refulez sentimentele sau, de ce nu, frustrările, blogul este un mijloc prin care transmit persoanei mele din viitor ceea ce gândesc în diverse momente - cruciale sau nu - ale vieții. Take it or leave it.
Lipsa unei constanțe a articolelor reflectă tocmai faptul că viața mea are momente intense care mă determină să scriu câteva rânduri și săptămâni întregi în care totul decurge fără evenimente cu o importanță aparte.
Între timp am făcut și 21 de ani și deja simt cum îmbătrânesc. Nu e nici pe departe sentimentul pe care îl intuiam la 20, ci ceva cu totul diferit. Prefer ca în weekend să stau acasă în loc să ies în cluburi supra-aperciate pline până la refuz sau să suport avansurile oamenilor care nu știu semnificația termenului „destul”. Sânii nu mi s-au lăsat, nici spatele nu mă doare, însă nu pot trece prin sesiune cu la fel de puține ore de somn ca în anii trecuți.
*
Mi s-a spus că o relație înseamnă altceva decât telefoane zilnice, timp petrecut împreună, vizite la părinți, sex, planuri de viitor, discuții despre cei care au trecut prin viața noastră până acum, și, în general, sentimentul ăla că trebuie să-i spui Persoanei o chestie care tocmai ți s-a întâmplat. Cică înseamnă constrângeri și privări de libertate, explicații inutile și etichetări, dincolo de care unii nu sunt capabili să vadă.
vineri, februarie 5
joi, ianuarie 7
To be or not to be ignored
Întotdeauna mi-a plăcut să mă consider o persoană care tolerează și acceptă fără prea mari dificultăți lucruri care ies din zona de confort a multora
Însă..
Urăsc să fiu ignorată, intenționat sau nu.
Urăsc să mi se închidă telefonul și devin extrem de paranoică atunci când din diverse motive o convorbire se întrerupe.
Urăsc să fiu folosită și să fiu luată de proastă doar pentru că de vreun an jumate încoace prefer blondul culorii mele naturale.
Urăsc oamenii care cred că statutul îi legitimează să se pișe pe tine și că dacă îți spun două povești personale și au trei momente de vulnerabilitate și afecțiune se transformă brusc din egoiști sau egocentrici în căței drăguți care dau iubitor din coadă.
Urăsc persoanele nehorătâte sau cele cărora le e frică să le pese.
2010 a început mai prost decât s-a terminat 2009.
Însă..
Urăsc să fiu ignorată, intenționat sau nu.
Urăsc să mi se închidă telefonul și devin extrem de paranoică atunci când din diverse motive o convorbire se întrerupe.
Urăsc să fiu folosită și să fiu luată de proastă doar pentru că de vreun an jumate încoace prefer blondul culorii mele naturale.
Urăsc oamenii care cred că statutul îi legitimează să se pișe pe tine și că dacă îți spun două povești personale și au trei momente de vulnerabilitate și afecțiune se transformă brusc din egoiști sau egocentrici în căței drăguți care dau iubitor din coadă.
Urăsc persoanele nehorătâte sau cele cărora le e frică să le pese.
2010 a început mai prost decât s-a terminat 2009.
joi, decembrie 10
Blestemul fostei prietene
În evoluția oricărei relații de tipul ne-am văzut-ne-am plăcut-ce rămâne de făcut există două momente cruciale. Primul, generic denumit hai să ne cunoaștem mai bine , descrie în cuvinte destul de multe și inutile motivele despărțirii de ex, precum și o amplă caracterizare a respectivei persoane, de la stil de conducere la defecte, de la performanțe sexuale la animale de casă. În funcție de circumstanțe, acesta poate include și mărturisiri de tipul „bă, știi, eu încă țin la ea/el” sau, mai grav, „nu știu dacă aș putea să spun nu dacă ar vrea să ne împăcăm”.
Al doilea moment esențial survine, de regulă, după intense întâlniri în scopuri ocazional amicale, ieșiri în grup la suc sau vizite la domiciliul părinților uneia din părțile implicate și se concretizează în necesitatea purtării Discuției. Adică partea extrem de jenantă și dificilă în care cel cu perechea mai mare de cojones îl întreabă pe celălalt încotro se îndreaptă relația mixtă pe care au avut-o până atunci. Brusc e nevoie de o definire mai clară a naturii legăturii.
*
Ei bine, nu știu ce-am mâncat când eram mică (sau, mai bine spus, știu cu siguranță ce nu am mâncat), că momentul hai să vorbim despre foști nu decurge niciodată conform așteptărilor și niciodată nu scap de umbra fostei prietene. Fie că este vorba de tipe care seamănă leit cu mine, de moldovence cu țâțe (mai) mari sau de persoane aparent perfecte cu care respectivii au fost un număr considerabil de ani, există întotdeauna scheletul din dulap care nu poate fi îngropat sau fantoma din pod care când crezi că totul merge perfect decide să-ți facă o vizită.
Fiind o persoană care supra-gândește și supra-interpretează, inițiativa Discuției este adeseori luată de mine și deși eu sunt întotdeauna cea confuză care vrea să știe sau să fie sigură, amânarea de frica răspunsului este cea mai des adoptată soluție.
*
Fetele nu știu ce vor.
Al doilea moment esențial survine, de regulă, după intense întâlniri în scopuri ocazional amicale, ieșiri în grup la suc sau vizite la domiciliul părinților uneia din părțile implicate și se concretizează în necesitatea purtării Discuției. Adică partea extrem de jenantă și dificilă în care cel cu perechea mai mare de cojones îl întreabă pe celălalt încotro se îndreaptă relația mixtă pe care au avut-o până atunci. Brusc e nevoie de o definire mai clară a naturii legăturii.
*
Ei bine, nu știu ce-am mâncat când eram mică (sau, mai bine spus, știu cu siguranță ce nu am mâncat), că momentul hai să vorbim despre foști nu decurge niciodată conform așteptărilor și niciodată nu scap de umbra fostei prietene. Fie că este vorba de tipe care seamănă leit cu mine, de moldovence cu țâțe (mai) mari sau de persoane aparent perfecte cu care respectivii au fost un număr considerabil de ani, există întotdeauna scheletul din dulap care nu poate fi îngropat sau fantoma din pod care când crezi că totul merge perfect decide să-ți facă o vizită.
Fiind o persoană care supra-gândește și supra-interpretează, inițiativa Discuției este adeseori luată de mine și deși eu sunt întotdeauna cea confuză care vrea să știe sau să fie sigură, amânarea de frica răspunsului este cea mai des adoptată soluție.
*
Fetele nu știu ce vor.
vineri, noiembrie 27
Greșeli
Mi se întâmplă tot mai des să vreau să mă dau cu capul de pereți gândindu-mă la greșelile incredibil de stupide pe care le comit din simplul motiv că în momentul respectiv nu am nimic mai bun făcut. Ceva la modul „dacă totul merge atât de bine între noi și tot stăm atât de relaxați și apropiați pe canapea, de ce să nu te mușc eu de burtă și tu să te enervezi, să pleci și să nu mai vorbești cu mine?”
Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.
Cred că mă atașez prea repede de oameni.
Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.
Cred că mă atașez prea repede de oameni.
miercuri, noiembrie 25
Trăiesc!
N-am stat degeaba. Începusem să scriu vreo trei articole pe care le-am abandonat în punctul critic de 10 rânduri. Am observat că orice text ce se apropie de jumătate de pagină îmi creează un blocaj mental peste care nu pot trece. Și chiar dacă aș reuși să scriu și rândul 11-12-13-25 probabil la final m-aș simți redundantă și aș sterge tot.
Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.
Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.
Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.
Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.
Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.
Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.
sâmbătă, septembrie 12
Back in Business
La cererea fanilor am revenit.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.
***
Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.
Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.
Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.
Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.
***
Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.
Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.
Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.
Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.
vineri, iulie 24
Random
Situațiile cele mai ciudate sunt atunci când oamenii pe care nu i-am mai vazut de ani, zile sau săptămâni mă întreabă ce-am mai făcut în ultimul timp. Și sunt multe și nu știu de unde să încep, așa că îmi bag picioarele și tac. La fel ca Nichita Stanescu. Numai că el se apropia de pietre.
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
