Trăiesc!

N-am stat degeaba. Începusem să scriu vreo trei articole pe care le-am abandonat în punctul critic de 10 rânduri. Am observat că orice text ce se apropie de jumătate de pagină îmi creează un blocaj mental peste care nu pot trece. Și chiar dacă aș reuși să scriu și rândul 11-12-13-25 probabil la final m-aș simți redundantă și aș sterge tot.

Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.

Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.

Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.

Happy happy joy joy

Azi mă bucur pentru că am cunoscut niște oameni simpatici. Pentru că am revăzut colegi pe care nu îi mai întâlnisem de când s-a terminat sesiunea. Pentru că în septembrie plec în Polonia. Pentru că am descoperit că telepatia nu e o invenție a celor ce cred că au puteri supranaturale, ci ea e la fel de reală precum Casa Poporului.
Mă bucur că sunt în București. Că pot să ies și să mă plimb, că nu mai trebuie să stau izolată în casa de la țară. Mă bucur că ma duc ca voluntar la Stufstock. Mă bucur și mai mult că e deja al patrulea an în care fac asta.
Mă bucur că am trecut peste perioada nasoală în care eram deprimată. Că am deschis dulapul și am văzut câte haine faine am, câte genți de care uitasem complet. Ca va trebui să colind magazinele în căutarea unor balerini și a unor teniși (e mult mai plăcut sentimentul pe care ți-l dă faptul că știi că TREBUIE să te duci la cumpărături căutând ceva anume - chiar dacă vei ajunge acasă cu sacoșe conținând cu totul altceva decât produsele pe care voiai să le cumperi inițial - decât sentimentul pe care îl ai după o tură de cumpărături aiurea, doar pentru că te plictisești. Asta pentru că nu te simți la fel de vinovat că ai dat banii pe niște chestii pe care nu le vei purta decât de 2-3 ori.).
Mă bucur că pot să mă bucur pentru niște chestii mărunte. Pentru că părul în sfărșit s-a aranjat după sesiunile de styling și ciopârțit. Pentru că afară este cald și pot sta pe geam sau pe balcon, cu laptopul în brațe. Pentru că viața este faină de cele mai multe ori și pentru că am învățat să apreciez oamenii și lucrurile din jurul meu.
Azi sunt fericită.